Gabriel și vulcanul (Jurnal islandez 4)

Pe 10 noiembrie anul trecut, Gabriel a aflat de la știri că pe sub casa lui tocmai trecea un râu de lavă de vreo 10 kilometri. Nici n-a mai trebuit să dea drumul la căldură în ziua aceea. Bineînțeles că tot s-a dus la muncă, facturile trebuie plătite și dacă stai pe un vulcan. A luat-o mai pe marginea drumului, ca la țară când e noroi, tot încercând asfaltul cu piciorul și ocolind de departe gropile care se deschideau peste tot. Exagerat de atent, veți zice, dar, spre deosebire de el, un muncitor de la drumuri nu căscase ochii, săracul, și s-a dus la fund doar cât a făcut doi pași să-și ia caserola cu prânzul. Mă rog, e de presupus că nu se înălțase la cer, pentru că, altfel, pompierii nu l-au găsit în crăpătura pământului nici după trei zile. Așa merg lucrurile.

Dar nici măcar perspectiva unui râu de lavă trecându-i prin sufragerie nu-l sperie pe un român plecat la muncă. Oricum în țară se întâmplă lucruri și mai groaznice.

Gabriel a fost unul dintre curajoșii care s-au dus la treabă până în ultima zi, așa cum, peste deal de fabrica de prelucrare a peștelui unde lucra, alți curajoși mai bogați se bălăceau în Blue Lagoon, în ciuda avertismentelor oficiului meteo. Da, la ei erupțiile se anunță la meteo, ca la noi codul roșu de ninsori.

La 6 după-amiaza, când a venit marele cutremur, după cele douăzeci de mii mai mici de avertizare, bogații au abandonat laguna în fundul gol, iar Gabriel, văzând cerul prin tavanul casei, a înțeles în sfârșit că trebuie să-și ia familia și s-o taie rapid din Grindavik. Vreo zece persoane în total: soție, copil, frate, cumnată, copii, soră, cumnat, tată, mamă, dacă i-am numărat bine. Exact, toată familia din țară era cu el, nu lăsaseră pe nimeni în urmă, ca soldații seal într-o operațiune de extragere.

Sindicatul le-a oferit temporar o casă de vacanță, într-un pitoresc orășel de munte, pentru că, în principal, asta fac sindicatele islandeze, administrează case de vacanță pentru angajați. Crucea Roșie i-a mutat mai târziu în casa unui deputat, care mai avea câteva case, deși nu era profesor de fizică. Portul s-a inundat, fabrica de pește s-a închis, dar a continuat să plătească salariile muncitorilor. Guvernul i-a oferit chiria pe șase luni ca să-și găsească o altă locuință, iar Gabriel s-a mutat peste drum de vulcan. Oricum ai un vulcan în spatele blocului, oriunde te-ai muta în Islanda.

Peste blocul lui Gabriel răsare aurora boreală în nopțile de iarnă, iar vara, soarele nu apune niciodată. Duminică au făcut sarmale de post și m-au chemat să le sfințesc casa. Au întins masă mare în mijlocul camerei și, cât s-a înfierbântat oala pe aragaz, s-au tot adunat: soție, copil, frate, cumnată, copii, soră, cumnat, tată, mamă.

Vezi și:

Jurnal cu poze, povești și întâmplări din Islanda (1)

Jurnal islandez (2). O înviere la Siglufjörður

Jurnal islandez (3). O rugăciune în Nord

nimic nu există până nu este spus

Prima arătare a Preasfintei Treimi a fost la Facerea lumii: Tatăl a zis, Cuvântul a făcut, Duhul s-a purtat pe deasupra apelor. Adică suntem cuvânt, apă și duh. A doua arătare a fost către Avraam, la stejarul de la Mamvri, sub chipul a trei Călători, pe care Avraam îi pune la masă. Viața omului e o călătorie de-o zi prin deșert, la sfârșitul căreia cineva ne pune la masă.

A treia arătare a Preasfintei Treimi a fost în Fecioara Maria, care primește Buna Vestire de la arhanghelul Gabriel: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1,35). – „Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Adică facă-se voia Ta, Doamne, cu aceste cuvinte călătoare, de apă și duh, ce suntem.

Tot din evanghelia Bunei Vestiri: „Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1,37). Dar asta știm deja, că Dumnezeu e atotputernic, ar fi fost banal dacă chiar asta ar fi vrut să ne reamintească textul. Însă ceea ce Biblia sinodală traduce prin „nimic” este grecescul ῥῆμα / rhēma: „vorbă”, „cuvântul rostit” (Decalogul este tà déka rhēmata „cele zece cuvinte”). Traducerea literală a versetului ar fi exact așa cum o dă Biblia de la 1688, dacă am mai avea azi verbul „a neputința”: „Că la Dumnezău nu va neputința tot cuvântul” (ὅτι οὐκ ἀδυνατήσει παρὰ τοῦ Θεοῦ πᾶν ῥῆμα). Așadar, nu e vorba, de data asta, că Dumnezeu e atotputernic, ci că orice cuvânt al Său (rhēma) are în el însuși puterea de a se împlini, el trebuie doar primit. De aceea Fecioara îi răspunde la fel: „Fie mie după cuvântul (rhẽma) tău!”. Ea nu-l va naște pe Mântuitorul lumii pentru că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputință”, ci pentru că a primit (a acceptat) cuvântul nașterii miraculoase. Nimic nu există până nu este spus, și de Unul, și de altul.

Atenție, acest text nu este o imagine!

Va trebui să ne obișnuim, între toate neajunsurile confortabile ale noii noastre civilizații, și cu o inflație a imaginii, chiar cu o lume pentru care totul va deveni imagine și care se va uita la un text mai lung ca la un tablou abstract. Deja mulți nu mai sunt capabili să citească nici măcar o simplă postare și o percep tot ca pe-o „imagine” de cuvinte (sunt studii de neuroștiințe pe tema asta), ca într-un fel de alexie funcțională, care ar putea fi o explicație pentru analfabetismul funcțional tot mai întâlnit.

Inflația imaginii înseamnă însă și devalorizarea ei. Pe vremuri, aveam un album-două cu fotografii, în care ne uitam tot timpul, astăzi avem mii de poze, la care nu se mai uită nimeni. Ne repezim să imortalizăm „momente unice” chiar mai înainte ca acestea să se fi consumat, mai înainte ca imaginile, senzațiile, atmosfera, detaliile unui peisaj etc. să fi avut timp să treacă prin simțurile noastre și să le impregneze mnezic. Îi pozăm întruna pe cei dragi, dar le uităm vorba, mângâierea sau mirosul casei. Amintirile noastre încep să semene mai degrabă cu o arhivă digitală decât cu o memorie vie.

În sfârșit. Acestei inflații devalorizante a imaginii nu-i scapă nici icoana. Sau, mă rog, ceea ce se revendică de la icoană, într-o revărsare de reproduceri a ei pe milioane de litografii, plasticuri, cartoane, imprimeuri, cioburi, icoane-breloc, icoane-portchei, pietre și scoici pictate etc., ca în cel mai dubios bazar de idolatrie. Ce se întâmplă acum cu acest comerț nu mai răspunde nevoilor unui cult, cu atât mai puțin cinstirii sfinților sau cunoașterii lor, ci intereselor unei mari afaceri tolerate de Biserică, atunci când nu e de-a dreptul patronată în numele unei evlavii populare insațiabile și necatehizate. Știm bine că ștampila aceea ridicolă cu „sfințit”, aplicată pe toate plasticurile, e doar certificatul lor de amuletă protectoare pentru șoferi și aducătoare de noroc pentru toți nefericiții. Nicio superstiție sau denaturare cultică n-a primit vreodată o recunoaștere mai mare din partea Bisericii, ca acest nou eres: cultul la purtător.

La cealaltă extremă a marketingului religios, sau neo-iconolatrii, sunt așa-numitele icoane special „făcătoare de minuni” sau care au atributul unor minuni selective (vindecătoare de cancer, de beție, de curvie etc., ca într-o veritabilă lege de piață a cererii și ofertei). Ce au în comun icoanele-amuletă și icoanele-plângătoare e că ambele se adresează, cu bunăștiință, unui popor necatehizat și intens superstițios. Căci omul s-ar putea ruga și la un portchei cu icoană, la urma urmei, dacă asta i-ar înălța mintea la viața duhovnicească și i-ar îndrepta cinstirea la prototipul ceresc.

Altfel, toate icoanele sunt egal făcătoare de minuni, pentru că prototipul lor invizibil e făcător de minuni, așa cum toate moaștele sunt egal făcătoare de minuni, prin harul lor unul, complet și indivizibil, altfel, am avea altare de biserică mai sfințite decât altele. În acest sens, nu există icoane „ne-făcătoare de minuni” (ar fi o blasfemie împotriva prototipului), după cum nu există icoane mai făcătoare de minuni ca altele, deoarece ar însemna că prototipul nu este egal cu el însuși.

Dacă vorbim totuși de icoane mai renumite ca altele, asta nu înseamnă un har special al lor, ci că minunile lor au fost mai bine documentate istoric (sau mai elocvent), dar asta, desigur, nu le îndreptățește la un marketing special de tip iconolatru.

În continuarea aceluiași fenomen de marketing pietist este și tendința recentă de instituire a unor sărbători bisericești în cinstea unei icoane anume sau înmulțirea acatistelor închinate icoanelor. Dar este „acatistul icoanei” altceva decât acatistul prototipului ei sau sărbătoarea „cinstirii icoanei” altceva decât sărbătoarea prototipului? – dacă acceptăm așa ceva, am fi în cea mai gravă erezie iconolatră, de tipul celei care, vă reamintesc, a contribuit masiv la apariția iconoclasmului, luându-le Sfinților Părinți mai bine de o sută de ani pentru a o stinge.

În Duminica Ortodoxiei vom asculta din nou aceleași predici mai înălțătoare sau mai fonfăitoare despre „biruința icoanelor”, dar nu-mi fac vreo iluzie că inimile celor responsabili de învățătura Bisericii vor fi mai mișcate decât orgoliile, confortul și buzunarele lor. Ortodoxia a învins, bisericile sunt pline, șoferii se simt protejați.

*

Pentru nostalgici însă, las mai jos acest decalog al icoanei, schițat într-un text mai larg anul trecut pe vremea asta:

„A cui e icoana aceasta?”

Diferența dintre postirea Bisericii și postul terapeutic

Când e întrebat de ce nu postesc ucenicii Săi, Mântuitorul le răspunde, și răspunsul e în toate cele trei evanghelii sinoptice: „Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Va veni vremea când Mirele se va lua de la ei și atunci vor posti”. Și adaugă imediat cele două proverbe binecunoscute: „Nimeni nu coase petic nou la haină veche” și „Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi”.

Vinul nou, Hristos, trebuie cuprins în învățături (burdufuri) noi, inclusiv despre post. Iar haina veche și cernită a postului se cere nu peticită, ci schimbată cu cea nouă și luminoasă, a nunții.

Postul creștin e așadar o învățătură nouă, sau înnoită, sau mai bine zis „împlinită” și ea în Hristos (Matei 5,17), ca toate celelalte ale Vechiului Testament, și nu trebuie să căutăm rațiunile postului în „umbrele” lui Moise și ale profeților, în beneficiile vegetarianismului sau în bioetica alimentației.

 „Va veni vremea când Mirele se va lua de la ei și atunci vor posti”. Aici găsim instituirea postirii creștine (nu spun a postului), iar cea dintâi semnificație a sa este memorială (vezi și semnificațiile postirii de miercuri și vineri).

Postul ne amintește că suntem (până la sfârșitul lumii) în mijlocul unei nunți întrerupte brutal și dureros prin răstignirea Mirelui. Nimănui nu-i mai arde acum să se îmbete sau să se îndoape, iar „prietenii Mirelui” îi așteaptă reîntoarcerea, pregătiți în continuare de nuntă. De aceea, cel surprins fără haină de nuntă, cel care și-a pierdut încrederea în întoarcerea Mirelui, va fi lăsat pe-afară (Matei 22,11). Postul este starea de rememorare a nunții cerești și de așteptare a întoarcerii Mirelui.

Cei care postesc sunt prietenii care-i așteaptă venirea, în „cămara cea împodobită” (Biserica), pregătiți ca de nuntă („unge capul tău și fața ta o spală”), dar în stare de priveghere, de înfrânare, de pocăință pentru pierderea Sa.

Iar aici avem a doua dimensiune a postului, cea ascetică, înțeleasă ca priveghere, înfrânare, despătimire, control trupesc și sufletesc, atenție și lucrare duhovnicească (cerute de altfel tot timpul, nu doar în post). Evident că priveghere înseamnă mai mult decât nesomn și slujbe de noapte, de exemplu trezvie, păzire și rescriere a gândurilor, așa cum înfrânare nu înseamnă atât abținere, cât stăpânire, iar duhovnicesc nu este stereotipul cucernic (livresc, vestimentar etc.), ci provocatorul Duhului.

Postul de alimente e doar un aspect tehnic al despătimirii, care ne ajută să ne descoperim demonii și de aceea în post „vin mai multe ispite”. Nu vin din afară, ci din lăuntrul sistemului nostru limbic, care, în starea de alertă provocată de foame sau de insuficiența alimentară, ne descoperă adicții de diferite feluri, stări necontrolate de nervi, furie, agresivitate etc. Cine își înfruntă cu răbdare aceste stări emoționale (ispite) provocate de postul alimentar, dar și mai mult, cine le rescrie în mod rațional ca „patimi”, pentru a se despătimi de ele, cine le recadrează în orizontul vieții duhovnicești are ocazia să le slăbească puterea, să le pună sub control (în toate împrejurările, nu doar în post), dar și să reflecteze la sursa, intensitatea și consecințele lor. În acest sens postul este „mama tuturor virtuților”, cum spun Sfinții Părinți.

Orice aspect „tehnic” al acestei înfrânări alimentare (ajunare, post intermitent, sau doar cu apă etc.) este irelevant din perspectiva scopului descris mai sus, iar Biserica, prin rânduiala ei de post vegetal, așa cum a ajuns azi, ne-a dat numai o formă a sa generală și minimală, potrivită tuturor membrilor Bisericii, dar în interiorul căreia suntem liberi să explorăm orice alte beneficii terapeutice și forme ale postului, atâta vreme cât nu uităm pentru Cine postim și ce urmărim în primul rând prin postirea noastră.

Acestea fiind spuse despre aspectele memorial și ascetic, postirea creștină se mai deosebește de postul strict terapeutic prin latura sa comunitar-eclesiastică. Tocmai prin faptul că este un post al Bisericii întregi, ne aduce, indiferent de performanțe, într-o comuniune de credință cu toată Biserica postitoare: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Iar în aceste cuvinte e promisiunea unui har mai puternic decât beneficiile terapeutice ale tuturor izvoarelor lumii.

Foamea cu o sută de guri

– „Flămând am fost și mi-ați dat să mănânc…” De ce va fi ultima judecată despre foame, sete, singurătate și suferință, în toate sensurile în care pot fi ele înțelese? Nu se spune nimic despre credință și dogme, dar tocmai prin felul acesta de a vorbi despre ce este cel mai intim dureros în ființa umană, de la un capăt la altul al lumii, ultima judecată este și universală, și dreaptă, și pentru credincioși, și pentru atei, o judecată pe care trebuie să o accepte toți, pentru că nici cel din urmă alienat social nu va putea spune că n-a știut ce-i foamea sau suferința.

– „unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei mai mici…” Citesc pe un grup un anunț umanitar: „Donez un frigider unei familii cu mulți copii”. De ce nu „donez un frigider”, și atât? Un amărât care nu-și poate cumpăra un frigider e mai puțin necăjit decât o familie cu cinci copii? Există o milă mai mică și una mai mare? O iubire a aproapelui singur și o iubire a aproapelui cu copii? Un program de felul acesta poate fi al oengeurilor, dar nu al Evangheliei. Hristos s-a identificat cu orice „frate mai mic” al Lui de pe lumea asta.

– „când Te-am văzut?” Mai mult decât mila este important cum îl vedem pe cel care are nevoie de milă. Dacă hrănim sau adăpostim un cerșetor pentru că vedem în el un cerșetor, e un lucru bun, dar Evanghelia vrea mai mult de la noi decât un program social, și vrea totul: ca să-l văd pe Hristos în cerșetorul acela, să mă gândesc la el așa cum m-aș gândi la Mântuitorul meu. Nu mila noastră, ci mai degrabă felul în care privim lumea are puterea de a o schimba. Suntem „co-creatori ai lumii pe care o vedem”, o spune Iain McGilchrist (în The Master and His Emissary), un remarcabil psiholog și cercetător în neuroștiințe, care mai ajunge la un lucru interesant despre credință:

– „celor de-a dreapta… celor de-a stânga”: Emisfera cerebrală stângă ar fi responsabilă despre viziunea dogmatică asupra credinței (prin nevoia de codificare, sistematizare, certitudine, literalitate, control, siguranță etc.), în timp ce pentru emisfera dreaptă credința este o relație orientată spre exterior, preocuparea din afară, „a fi gata să asculți ceea ce nu te aștepți să auzi și să pricepi ce-ți spun lucrurile din jurul tău”, o credință, mai spune Iain McGilchrist, „ca o relație în doi, în care există permanent o chemare și un răspuns”. Ce interesant, mi s-a părut, cum studiile de neuroimagistică răspund și ele, în felul lor, împărțirii între „dreapta” și „stânga”, din evanghelii și literatura filocalică.

– Mi-a intrat odată în biserica de la Edinburgh un om abia ieșit din pușcărie. Mi-a spus că vinde fier vechi și trăiește pe unde apucă, apoi mi-a cerut un ban de pomană. Trăsnea a băutură și a viață mizerabilă. Ce faci cu banii?, l-am întrebat. Vreau să-mi iau o sticlă de vin, m-a privit el drept în ochi. I-am dat zece lire și l-am sfătuit să-și ia o sticlă de vin bun, să nu mai bage în el toate porcăriile. A plecat clătinându-se de bucurie, iar de duminica următoare a fost nelipsit de la slujbe. După vreun an, avea un serviciu stabil și se mutase într-o casă decentă. Din primul lui salariu mi-a adus un dar, pe care, ca să nu mă deranjeze, mi l-a lăsat la fetele de la lumânări: o sticlă de vin bun.

– Foamea cu o sută de guri. Foamea nu este doar de pâine, nu vă bazați doar pe cantine și pomene cu mâncare, și tot Marele Flămând îi amintește pe „cei ce flămânzesc și însetează de dreptate”. Foamea de dreptate este mai grea decât foamea de pâine, căci burta goală mai poate fi amăgită, dar sufletul nu, și dintotdeauna mai mulți au flămânzit de dreptate decât de pâine. E mai ușor să faci o revoluție decât să faci dreptate unui om.

Toți flămânzim la fel, fie de pâine, de dreptate, de justiție socială sau de un sens pentru care am venit pe lumea aceasta. Foamea de sens este și a filosofului înconjurat de cărți, și a amărâtului din fața televizorului. Unul se satură cu eseuri, celălat cu bere proastă, primul știe ce să caute, cel de-al doilea caută și el ce nu știe.

– Foamea lumii este și după „pâinea cea vie”, foamea de smerenia lui Hristos, nu de mitrele lui simbolice, foamea de părinți, nu de titluri bisericești, foamea de cuvinte trecute prin inima unui om, nu prin copertele unui moliftelnic. Foamea euharistică și de „cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, nu de surogate și aghiazme „cât jumate de împărtășanie”. Din multe biserici Hristos iese de la liturghie mai flămând decât a intrat.

– „împărăția cea pregătită vouă…  focul cel veșnic gătit diavolului”. Doar împărăția e dinainte pregătită pentru om, iadul nu este pentru el și e un loc impropriu lui. Atunci, cum e posibil să fii și să nu fii în același timp? E un coșmar, cum spunea Pavel Florenski (în Stâlpul și temelia Adevărului), care-l ține captiv pe visătorul lui. Acesta e, în același timp, în vis și în afara visului. Dacă se trezește, se va mântui de coșmar. Dacă rămâne în visul său, va arde în acesta, deși locul său e în altă parte. Mântuirea e trezirea din acest vis, deschiderea ochilor în lumea reală, răspunsul la întrebarea „când te-am văzut”.

despre iertare, ce-ar mai fi de spus

Există mai multe moduri de a cere iertare, nu doar prin cuvinte. E de-ajuns ca cel care ne-a greșit să arate într-un fel sau altul că-i pare rău, de exemplu să se așeze pe canapea lângă noi, semn că are nevoie de noi, sau să ne ia în brațe în tăcere, semn că ne ocrotește, sau să ne facă un ceai, semn că e atent, sau să ne pună cântecul preferat, sau doar să se țină după noi prin casă, ca un cățeluș, și atât, – e tot „iartă-mă”. Și e chiar mai convingător decât cuvintele. Comunicarea non-verbală e mai sinceră și mai puternică decât cuvintele pe care le așteptăm în tensiune și ar trebui să-i răspundem pe loc cu „te-am iertat” (sau măcar în inima noastră).

***

De fapt, doar atunci când nu suntem siguri pe celălalt avem nevoie să auzim „te rog, iartă-mă”. De la cel pe care-l iubesc (și care mă iubește), n-ar trebui să am nevoie să aud „iartă-mă”, pentru că-l cunosc foarte bine, îi știu deja conștiința și remușcările și, mai ales, iubirea. Dacă i-am cunoscut iubirea, știu că „iubirea nu cade niciodată”.

De aceea, în dialogul cu Mântuitorul, după înviere, Sfântul Petru nu și-a cerut iertare după lepădarea sa, a spus doar „Tu știi că te iubesc” și a fost de-ajuns. Păcătoșii din evanghelii primesc iertarea nu pentru că-și cer iertare, nimeni nu-și cere iertare în felul acesta, ci pentru că Domnul le cunoaște iubirea, credința, pocăința etc., din fapte sau din simpla venire la El: „iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” etc.

***

De aceea, și în taina spovedaniei, preotul trebuie să caute pocăința penitentului nu în cuvintele acestuia sau în semnele exterioare ale unei pocăințe formale, ci în iubirea și credința aceluia, descoperite adesea în lucruri aparent neînsemnate, cum spuneam mai sus: faptul în sine că vine la spovedanie, se simte vinovat, roșește, se recunoaște ca păcătos, îngenunchează înaintea icoanei, e gata să-și primească certarea (ca tâlharul de pe cruce, nici el n-a făcut mai mult).

Cel ce știe să-i „citească” pe oameni din limbajul trupului și comunicarea non-verbală, nu mai are nevoie de niciun cuvânt. Și de nicio amânare a iertării lor. Tatăl aleargă înaintea fiului risipitor și-l îmbrățișează, și-l sărută, și-l iartă numai cât îl vede în lungul drumului, mai înainte de a zice acela vreun cuvânt.

***

De ce-l iartă tatăl pe fiul risipitor, de ce să iertăm pe cei care ne greșesc, cum să iertăm pe cei care ne greșesc capital? Atenție, nu iertăm greșeala în sine, ci pe cel care ne-a greșit (și mă grăbesc să precizez: iertarea se oferă doar în nume propriu, ai dreptul să ierți doar ce ți s-a greșit ție, nu altuia).

Vladimir Jankélévitch*: Nu există o cauză a iertării, așa cum nu există o cauză a iubirii. Așa cum „iubirea face vrednic de iubire ceea ce iubește ea”, iertarea face vrednic de iertare ceea ce vrea ea să ierte. Nu iertăm „pentru că”, așa cum nu iubim „pentru că”. Nu e nimic rațional în iertare, după cum nu e nici în iubire, în spiritul de jertfă sau în sacrificiul suprem. Toate acestea sunt „la granițele eshatologice ale iraționalului”. E inutil să căutăm iertării vreo rațiune. Desigur, avem toate motivele omenești să căutăm dreptatea, reparația, justiția, pedeapsa etc., dar nu există niciun motiv omenesc pentru a ierta. Iertarea este har, grație, gratuitate, iertarea se acordă, se oferă gratuit, nu se merită. Și mai zice Jankélévitch: „Numai Biblia a cunoscut cu adevărat iertarea”. (De aceea, Biblia m-a adus și pe mine la credință, pentru că eram în căutarea unei iertări absolute și nu știam cum să o înțeleg. Biblia, nu Biserica m-a adus la credință. Biserica mi-a dat numai Liturghia și Euharistia.)

***

Cum e cu iertarea, dacă, totuși, țin minte răul? Tot Jankélévitch: „A ierta este un efort ce trebuie întruna reînceput”. Ca și a crede, aș adăuga eu. Dar cum e dacă ofer iertarea numai după ce am satisfacția remușcărilor celuilalt, responsabilizându-l, aruncându-i în obraz vina și consecințele ei ori de câte ori am ocazia, dar amintindu-i, desigur, iertarea mea, cum e dacă îl iert, dar îl las să știe că nu-l uit niciodată? Dacă e așa, dacă fac asta, e una dintre cele mai odioase forme de narcisism, în care iertarea mea nu-l mai eliberează pe celălalt, ci e un fel de a-l lua în stăpânire prin vinovăție, umilință și remușcări interminabile, ca într-o adevărată posesie demonică .

***

Se povesteşte într-un pateric că un frate s-a întors la starețul său, după ce-i făcuse o mare măgărie. Și-a cerut iertare, și-a pus cenuşă în cap, cum se spune, şi acum aştepta să fie certat. Dar părintele l-a îmbrăţişat, spunându-i, „ai făcut pentru mine o mulțime de lucruri bune, iar eu să te cert pentru o greșeală?”.

Dar noi nu suntem aşa. Parcă abia aşteptăm să cântărim toată viaţa unui om doar prin greutatea unei greşeli de moment. Din clipa în care o va face, faptele sale bune sunt uitate pe loc, iar mai departe îi vom păstra amintirea greşelii capitale: „Mda, era un om de treabă, dar să-ţi spun ce mizerie mi-a făcut.”

Nimic nu e mai capital ca greşeala altuia, nicio virtute a aceluia, nicio faptă bună, nicio amintire frumoasă. Facem din greşeala capitală oglinda unui om şi avem grijă să i-o punem în față toată viața, chiar dacă ne prefacem că l-am iertat. Greşeala aproapelui e micul nostru moment de narcisism, în care, prin comparaţie cu el, ne simţim buni și drepţi. Noi n-am face niciodată „aşa ceva”. De aceea suntem atât de necruţători cu el, pentru ca să ne simțim minunat cu noi.

***

Tatăl din evanghelie, așadar părintele ideal, nu poate opri plecarea fiului risipitor, nici măcar el. (Nu poți opri plecarea de acasă a fiului risipitor, iar asta nu înseamnă că nu te iubește, nici că l-ai crescut prost, ci doar că vrea să aibă propriile sale experiențe de viață, așa cum și tu le-ai avut pe-ale tale, indiferent de ce te-au învățat la vremea ta cei din jur.)

Tatăl ideal nu se pune în calea fiului risipitor și nici nu blestemă în urma lui. (Nu te pune în calea sa, nu-l insulta, roagă-te să se întoarcă sănătos și, pe același drum pe care pleacă, se va întoarce la tine.)

Tatăl ideal iese în calea fiului păcătos, care se întoarce. (Nu aștepta să facă singur tot drumul înapoi. Ieși în calea sa și-l îmbrățișează mai înainte de a zice el ceva, pentru că povara greșelii sale e mai grea decât supărarea ta. Iartă mai înainte de a ți se cere iertare.)

Tatăl ideal nu-i mai face nicio morală fiului întors acasă și nici nu i se mai plânge de pagubele pe care i le-a făcut. (Nu-l mai acuza, nu te victimiza, nu-i mai aminti de greșelile sale, nu mai pune remușcări asupra sa.)

Tatăl ideal îl îmbracă pe cel iertat cu „haina lui cea dintâi”. (Privește-l ca și cum nu s-a schimbat nimic, sau măcar străduiește-te, fă un efort, nu te uita la el cu subînțelesuri, nu-l pune la coada mesei, iertarea înseamnă să-l vezi ca înainte.)

Tatăl ideal ia apărarea păcătosului în fața fratelui său și a celor care îl acuză. (Nu-l expune judecății publice, nu te plânge nici la vecini, nici în familie.)

Dar ce face tatăl ideal, dacă fiul risipitor greșește a doua oară? O ia de la capăt, pentru că n-are de ales, dacă vrea ca fiu-său să se întoarcă acasă.

* Vladimir Jankélévitch, Iertarea, traducere de Laurențiu Zoicaș, Polirom, 1998