În fiecare an, recitesc în săptămâna Patimilor poemul lui Rilke, „Muntele Măslinilor”, în traducerea lui Al. Philippide. În noaptea care cade peste Grădina Ghetsimani ucenicii dorm duși, în timp ce Iisus rămâne să înfrunte singur apropierea înfricoșătoare a morții. Pentru cine n-a înțeles omenitatea deplină a lui Iisus, poezia lui Rilke se învecinează cu erezia. Iisus pare că se îndoiește nu doar de misiunea sa, dar până și de existența lui Dumnezeu („De ce vrei Tu să spun că ești când, iată, / eu însumi nu te mai găsesc?”). Noi știm însă că aceste gânduri împinse la paroxism de îndrăzneala poetului nu sunt decât anticiparea cutremurătorului strigăt de pe cruce: Eli, eli, lama sabahtani, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Matei 27,46).
Un alt amănunt însă mi-a atras atenția în mod special în poemul lui Rilke. Evanghelia după Luca spune că în noaptea din Grădina Ghtesimani un înger i se arată lui Iisus și-l încurajează în pătimirile sale: „Iar un înger din cer s-a arătat Lui și-l întărea” (22,43). Episodul nu este amintit în celelalte Evanghelii și aduce un element supra-natural care, parcă, nu-și are locul în această înfruntare solitară și atât de omenească a morții. Prezența reconfortantă a îngerului diminuează cumva intensitatea zguduirii sufletești prin care trecea Mântuitorul în acele clipe. Aproape că ne putem întreba: ce agonie mai este aceea mângâiată de îngeri?
Rilke însă, și acesta este amănuntul care mi-a atras atenția, respinge episodul îngerului:
„S-a spus apoi: un înger venit-a să-l aline… / De ce un înger? Noaptea a venit. / Nepăsătoare, crengile foșneau. / Discipolii prin somn se frământau. / De ce un înger? Noaptea a venit. // Și n-avea noaptea aceea nimic deosebit.”
Se prea poate ca poetul să aibă dreptate. În ediția critică Nestle-Aland a Noului Testament, versetul 22,43 din Luca e dat între paranteze drepte, adică având o autenticitate îndoielnică, pentru că lipsește din cele mai vechi codice ale Scripturii (din secolele IV-V), fiind, probabil, o interpolare mai târzie. Cunoștea Rilke acest amănunt? Greu de crezut.
Mai degrabă, poetul a înțeles foarte bine că noaptea din Grădina Ghetsimani n-a avut nimic „miraculos”. Iisus n-a fost privilegiat de prezența îngerilor: a stat și înaintea morții ca om deplin, îndurându-i agonia, durerea, frica, singurătatea și asumând până la capăt „afectele omenești conforme cu firea” (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Omenitatea lui Hristos nu s-a amestecat nicio clipă cu dumnezeirea Sa, aceasta este cea mai grea dogmă a creștinismului. Ca om, Iisus a suferit și a primit moartea ca și cum n-ar fi știut că este Fiul lui Dumnezeu. Chiar să fi fost pe undeva un înger, Iisus nu l-a văzut.
„Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine” – versul acesta rezumă tot ce este mai dureros în patimile lui Iisus. Singurătatea lui Mesia nu s-a împărțit cu nimeni în Grădina Ghetsimani.
N-a fost o noapte miraculoasă, nici eroică, ci una înfricoșătoare și pustie. Noaptea morții, în care până și cei mai buni prieteni dorm. Noaptea în care nici tatăl, nici mama nu te pot ajuta. Noaptea omenității depline a Mântuitorului lumii.
Muntele Măslinilor
Pe sub frunzișul palid el pătrunse,
înfrânt și pal, printre măslini, pe munte;
și aplecându-și prăfuita frunte,
în mâna lui fierbinte și-o ascunse.
Povestea lui fusese încheiată.
Eu plec de-acum și toți mă părăsesc.
De ce vrei Tu să spun că ești când, iată,
eu însumi nu te mai găsesc?
Nu Te mai pot găsi. Nu. Nici în mine
și nici în alții. Nu ești pe pământ.
Nu te mai pot găsi. Și singur sunt.
Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine,
pe care-am vrut s-o potolesc prin Tine,
Tu care nu exiști. Ce grea rușine…
S-a spus apoi: un înger venit-a să-l aline…
De ce un înger? Noaptea a venit.
Nepăsătoare, crengile foșneau.
Discipolii prin somn se frământau.
De ce un înger? Noaptea a venit.
Și n-avea noaptea aceea nimic deosebit.
Era cum sunt atâtea nopți în viață,
cu câini ce dorm și crengi nepăsătoare.
O noapte dureroasă, o noapte oarecare
ce-așteaptă până iarăși se face dimineață.
Căci îngerii nu vin de obicei
la cei care se roagă cum el se tot rugase,
și pentru ei nu-s nopți miraculoase.
Pe-acei ce-și vor ei singuri pierzarea toți îi lasă,
și tații lor se leapădă de ei
și mamele îi izgonesc de-acasă.
(traducere de Al. Philippide)
JURNAℓ SCOȚIAN 
În duh similar, poetul J. Pilinszky, tr. Peter Sherwood:
Agonia Christiana
How far still the dawn,
with its streams and cool breath!
I put on my shirt and coat.
I button up my death.
Grădina Ghetsimani reia imaginea grădinii Raiului din care a fost alungat Adam, iar strigătul este strigătul umanității începând cu Adam.
Și la Arghezi, în Psalmi, alt moment, aceeași singurătate:
Am fost să văd pe Domnul bătut de viu pe cruce
Singur în câmp cu corbii și-a cerului rășină
Uitându-se la soare cum sângerat se duce,
Cu care se simțise de-un fel și-o rădăcină.
Și soarele se duce. În zări un șir de care
În pulberea fierbinte plângea din roți și osii,
Iar pui de corbi cu pliscul deschis pentru mâncare
Săreau în jurul mumii prin spinării și bozii.
Opaițele nopții s-aprind la mii de poștii,
Din țări în țări de stele, din ce în ce mai sus.
Din fundul Mării Moarte până-n văpaia Cloștii
Nu-i nimerea nemernic și singur ca Isus.
Ne-am așteptat un înger să-aducă-ne isop,
Am așteptat din ceruri un semn, o-mbărbătare,
De vreme ce-nțeleptul a fost trimis cu scop,
Să moară printre oameni vândut prin sărutare.
Și se făcu-ntuneric, tăcere și răcoare.
Da, dar atât de diferit!! Aici e singurătatea fără Dumnezeu. La Rilke, Mântuitorul e un fel de Iov care încă vorbește cu Tatăl său, aproape că te-aștepți să răspundă, trebuie să răspundă, îți zici. La Arghezi nu mai aștepți nimic. Sau parcă te și temi să nu urmeze vreo înjurătură. 🙂
Și apropo de înjurătură, să precizăm pentru vorbitorii mai recenți de română că „nemernic” înseamnă aici „străin”.
Sigur! Le spuneam elevilor mei, când predam Psalmii arghezieni (cred că între timp s-au scos din programă, a rămas – se pare – doar „Testament”) ce înseamnă „nemernic” în context. La fel, n-am întâlnit în manualele mai noi „În Grădina Ghetsimani” a lui Voiculescu. Ne îndepărtăm…
Rilke, Der Oelbaumgarten
„ Ich finde Dich nicht meht. Nicht in Mir, nein. Nicht in den Anderen. Nicht in diesem Stein. Ich finde Dich nicht mehr. Ich bin allein.”
O asumare sfâșietoare si absolută a condiției umane
Ce limbă de geniu, să ai nevoie doar de una-două silabe, ca să verși tot ce-ai pe suflet.
Puteti traduce, va rog?
Oare de ce Iisus le cere ucenicilor sa privegheze cu dansul ? De obicei, mergea singur sa se roage.
Se schimbă paradigma. „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu.”
Dar Tatăl care știe totul și e stăpân peste timp și spațiu in toate universurile imaginabile nu a putut găsi altă cale sa ne mântuiască decât lăsându-si Fiul pradă celor mai îngrozitoare chinuri? Jertfa Fiului degajă probabil, infinit mai multă energie Mântuitoare decât oricare alta, dar e greu de crezut ca nu se putea afla o soluție mai putin dură. Până și Fiul are clipe in care se simte părăsit.
Ar fi găsit. Dar ce-ar mai aflat omul despre iubire, lepădare de sine, sacrificiu? Și cum ar mai fi înțeles ce grozăvie e păcatul și moartea, de trece până și Fiul prin moarte? Și cum am mai fi știut de tâlharul cel bun de pe cruce? Și cum i-am fi cunoscut pe centurion, pe femeia cananeancă etc? Și..și..
Va mulțumesc mult pentru răspuns.
Înțeleg că sunt o serie de cauze care antreneaza anume efecte scontate.
Imi cer iertare că abuzez de timpul Dvs.,dar ne bântuie prea multe întrebări fără răspuns.
Trimis de pe iPhone‑ul meu
Nu s-a trimis mesajul.
De fapt, imi dau seama că toate aceste întrebări care se bulucesc in mintea noastră nu au sens. Lucrurile odstă pornite pe un anumit făgaș nu se mai pot intoarce. E pesemne ceva de ordinul fatalității.
Sa fiti binecuvantat , Parinte ! Daca ati sti cat de mult ajutati pe cei care mai citesc din cand in cand din Vechiul si Noul Testament scripturile si nu inteleg nimic (vorbesc de mine , in special)
Cu stima,
Tatiana Molodoi