Raiul cu vârful în jos

Dacă împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru (Luca 17,21), înseamnă că scara Raiului nu urcă, ci coboară în noi. E o scară cu vârful în jos. Cu fiecare treaptă a ei, cel care o coboară descoperă și confruntă omul din adânc, despre care mai înainte nu știa nimic. Împărăția lui Dumnezeu este ultimul adânc al omului, dar din care a fost alungat cel mai mare demon al său. Vă mai amintiți parabola din Călăuza lui Tarkovski? Omul din afară (din afara lui însuși) credea că cea mai mare dorință a lui e să-și salveze fratele de cancer, dar, când a coborât în adâncul său (în „cameră”), a câștigat la loterie și s-a îmbogățit peste noapte. Iar fratele a murit, desigur.

Omul din afară nu știe ce demoni sunt în adâncul său, decât dacă coboară Scara și-i confruntă. Iar începutul Scării, prima ei treaptă, sunt gândurile omului. Dar nu cele la vedere („azi am de făcut asta sau cealaltă”, „mâine mă duc acolo sau dincolo” etc.), ci gândurile sale cele mai intime, acelea pe care nu le sesizează în mod obișnuit, ci cu un pic de liniștire și reflecție, gândurile care ies „din haznaua inimii sale” (Luca 6,45). Dacă omul și-ar nota aceste gânduri și le-ar contempla, fie doar și timp de o săptămână, ar înțelege unde trebuie să se caute, care sunt demonii săi și ce este Scara.

Întrebarea lui Dumnezeu, „Adame, unde ești?”, după căderea omului, altfel o întrebare lipsită de sens pentru Cel care vede totul, nu este decât chemarea lui Adam de a coborî Scara în el însuși, de a se căuta în propriul său adânc, strivind acolo șarpele, pentru a-l regăsi pe cel care căzuse din paradis. „Adame, ești în tine însuți, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul tău.”

10 thoughts on “Raiul cu vârful în jos

  1. Adevărul e că nimeni nu se va putea cunoaște vreodată cu adevărat oricât ar coborî, asta va fi revelat doar la judecată.

  2. Tare frumos, Părinte! Mulțumesc!

    Textul îmi amintește de o altă schimbare spirituală de sens pe care ați menționat-o într-o postare cu ocazia Bobotezei: să căutăm în noi înșine curgerea Iordanului spre cer, explicând adevărata semnificație a versetului 3 din psalmul 113: „Marea a văzut și a fugit; Iordanul s-a întors înapoi”…

  3. Nu pot sa spun, decat ca va multumrsc din suflet ! Multe am inteles din articolele pe care le scrieti !

    Parinte, treziti constiinte prin cuvintele minunate si cu inteles logic.

    Unii, ca mine , avem nevoie mare si de a intelege ce este de inteles, pentru a putea accepta misterul.

    Cu stima,

    Tatiana Molodoi

  4. Ar fi trist, Părinte, daca Împărăția lui Dumnezeu ar fin in chiar sufletele noastre atât de zbuciumate! Poate e doar o percepție falsa a mea, incapabila de a depăși locurile comune.

    Vă mulțumesc mult pentru interpretarea Dvs.,care dă de gândit, și va cer iertare pentru o intervenție posibil neavenita.

    • Chiar așa să fie Împărăția, în „afară” undeva, un suflet zbuciumat, tulburat, tot nu s-ar putea împărtăși de ea. Așa cum printr-un geam întunecat nu trece lumina nici dacă-l pui în soare. Așa că tot spre sufletul nostru trebuie să ne întoarcem, cum spun Mântuitorul, Evangheliile, patericele, părinții filocalici și, în felul lor, toți psihoterapeuții. Ba chiar aș zice că sufletul omului e cel mai sigur loc pentru Împărăția lui Dumnezeu, cel mai ușor de ajuns, mai ușor și mai sigur decât dac-ar fi fost într-o „în afară”.
      Iar sufletul este zbuciumat pentru că nu-l punem, mai întâi, într-o înțelegere a vieții pământești, apoi într-o lucrare duhovnicească. Ambele sunt la fel de importante și chiar în această ordine. Dacă am avea înțelegerea trecerii, că rostul nostru aici este trecerea, exact ca trecerea unui prunc prin burta mamei, și să ne purtăm cu viața noastră ca într-o trecere, atunci jumătate de zbucium ar dispărea într-o clipă. Iar pentru cealaltă jumătate a zbuciumului, am avea nevoie de lucrarea de care ziceam, lucrarea împotriva gândurilor negative, împotriva cognițiilor strâmbe care s-au așezat în noi, împotriva reflexelor care se împotrivesc oricărei desprinderi de această viață trecătoare etc. Au oamenii vorba asta: „să las ceva în urma mea”, e tocmai credința strâmbă în care ne-am așezat. N-avem nimic de lăsat în urma noastră, așa cum pruncul nu lasă nimic în burta mamei, trebuie să trăim ca și cum am lua totul în nașterea cealaltă.

  5. Vă mulțumesc frumos pentru răspuns. Da, aveți perfectă dreptate, trebuie sa nu ne uităm condiția de ființe trecătoare. Uitarea acestea e sursă de lucruri abominabile.

    In legătură cu ultima idee de ordin esențial si general; excludem istoria si diferențierea dintre oamenii: unii lasă amintiri frumoase, intemeietoare, alții , dimpotrivă, amintiri oribile. Cu alte cuvinte, putem exclude istoria si particularul?

    Mai adaug: poate că nu am înțeles eu bine precizările Dvs.privind Imparăția lui Dumnezeu, dar cred ca daca e vorba de principiu, atunci e exact cum spuneți, dar dacă ne gândim concret in istorie dăm peste figuri in care cu greu mai găsești umbra Impărăței lui Dumnezeu.

    Vă rog să mă iertati că v-am luat prea mult timp, promit să nu mai recidiveze.

    • „dacă ne gândim concret in istorie dăm peste figuri in care cu greu mai găsești umbra Impărăței lui Dumnezeu.”
      N-o mai găsim nu pentru că nu era acolo, ci pentru că acel suflet a rămas întunecat, fără să vadă lumina Împărăției din el însuși. Poate a refuzat-o, poate nici n-a cunsocut-o, poate n-a fost ajutat să o cunoască, poate a fost înrăit etc. Care a fost diferența dintre Iuda și tâlharul cel bun de pe cruce? – primul a refuzat să-și exorcizeze ultimul demon din adâncul său, celălalt a făcut asta chiar în ultima clipă. Orice om este o rațiune a lui Dumnezeu, și asta nu ca metaforă, chiar este o rațiune „plasticizată” la un moment dat, o idee care a luat chipul material al creației ei, așa cum se nasc operele plastice, literare etc. Nimeni nu vine pe lumea asta ca să fie criminal, infractor sau pur și simplu un om rău.

      • Desigur, “nimeni nu vine pe lumea asta sa devină criminal…“. Nu e predestinare la rău dar exista probabil niște germeni care încolțesc atunci când le sunt prielnice condițiile, in primul rând condițiile sociale.Uneori hotarul intre a face si a nu face un rău cuiva e șubred. Greu e poate începutul, apoi se merge in serie. Imi vine greu sa cred, deși lucrurile asa vor fi stat ca ,de pilda, Stalin va fi fost un om inițial bun având in sufletul lui Împărăția cerului.

        Iar daca oamenii sunt croiți astfel de Creator, ei nu au nicio vină. E drept, li s-a dat libertatea de a decide dar ce să decizi când ești croit int-un anume fel si nu in altul. Cred că libertatea de care dispunem (ontologic, teologic, social etc.) e foarte mică. Daca, așa cum spuneți Dvs. Împărăția e in noi, in sufletul nostru, ar trebui sa ne simți liberi. Poate călugării de la Athos.

        Vă mulțumesc, vă doresc tot binele posibil și vă rog să mă iertați că imi îngădui să vorbesc cam “după ureche” despre lucruri grave in care nu am nici o competență.

Lăsați un comentariu