omul descompus

Mântuitorul lumii plângând înaintea peșterii în care omul e mort și descompus de patru zile: „Iată omul”, iată ce-a ajuns, pare a ne spune, cu doar câteva zile mai înainte ca El însuși să ne fie arătat, dar într-un gest cu semnificații mântuitoare: „Iată Omul!”.

Omul s-a des-compus nu doar din chipul și asemănarea primite la facerea sa, se descompune pe zi ce trece din orice chip de umanitate cu care s-a compus vreodată. Se descompune nu doar din credință, ci și din încredințările sale de când lumea și pământul. Din evidențele cele mai elementare, precum acelea dacă e bărbat sau femeie, dacă e mamă sau părinte 1, dacă ucigașul e Cain sau Abel, sau dacă un război e un genocid sau o „operațiune” militară.

Descompus din istoria sa și recompus cu ideologii, descompus de țară, de familie, descompus ca „animal politic” și recompus ca insectă electorală. Descompus de realitate, pentru a fi recompus în peștera realității virtuale, descompus de prieteni, ca să fie recompus cu friends și followers. Descompus de înțelepciune și cunoaștere, ca să fie recompus cu „informații”. Plânsul Mântuitorului și chemarea „ieși afară!” nu sunt doar pentru Lazăr, ci, mai ales, pentru oamenii tuturor peșterilor vechi și noi, în care putrezesc descompuși.

Dacă e adevărat ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, că fiecare om e o „rațiune” a lui Dumnezeu, atunci omul s-a des-compus, mai întâi de toate, din acest gând al lui Dumnezeu pentru el. Și dacă nu devii ce-a gândit Dumnezeu despre tine, cum ai putea să mai fii altceva? Cum să ai pace cu tine și cu Dumnezeu? Neștiind unde să se caute, omul încearcă să fie acolo unde nu este gândul lui Dumnezeu despre el, și de aceea nu-și găsește nici pacea cu ființele din jur, nici odihna, nici bucuria în lucrurile sale. Vrea să-și scape sufletul, dar, pentru că o face prost, îl pierde în fiecare zi și, de aceea, e mereu nemulțumit, speriat, frustrat. Vrea să-și salveze „și case, şi fraţi, şi surori, şi mame, şi copii, şi ţarine”, dar, pentru că nu știe cum să trăiască cu ele, sfârșește într-un război cu toate. Ar fi de-ajuns să se cerceteze, „la ce s-o fi gândit Dumnezeu cu mine?”, și le-ar câștiga pe toate: „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, dar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla”.

E adevărat, postul Paștilor s-a încheiat cu constatarea unei descompuneri, dar nu-l abandonează pe om în peșterile sale. Mai are încă o săptămână, a mântuirii împreună cu Cel care s-a compus Dumnezeu deplin și om deplin, ca noi să ne putem face „om întreg într-un Dumnezeu întreg”. Mai este încă timp. Mai este o miercuri, mai este o joi, mai este o vineri până la coborârea în iad.

La ce e bună viața duhovnicească și cu ce începe ea

1. Ce-ai dori să existe în continuare, chiar dacă tu n-ai mai fi aici?

John Vervaeke, profesor de psihologie și științe cognitive, într-un podcast cu Iain McGilchrist, psihiatru și cercetător în neuroștiințe:

„Cred că tocmai procesele care ne ajută să ne adaptăm în mod inteligent ne fac permanent susceptibili la un comportament amăgitor de sine și autodistructiv. Felul în care ne simțim „conectați” cu lumea este subminat de acest comportament al nostru amăgitor și autodistructiv, atât în relație cu noi înșine, cât și cu alte persoane, cu lumea în întregul ei. Și, dacă te uiți la felul în care simțim aceste legături, această „conectare”, el se suprapune foarte mult peste ceea ce numim sensul vieții. Vrem să simțim că suntem legați de ceva care are valoare și realitate, dar altele decât propriile noastre preferințe și existență egocentrice. Așa că-i întreb adesea pe oameni ce înțeleg prin sensul vieții: spune-mi, ce-ai dori să continue să existe, chiar dacă tu n-ai mai fi aici. Și ei răspund, „asta”, și atunci le spun: exact „asta” contează pentru tine. La „asta” vrei să fii conectat aici, dincolo de preferințele și existența ta egocentrice.

Cred că tocmai capacitate de a ne corecta această prostie amăgitoare și autodistructivă, precum și de a ne îmbunătăți felul în care ne simțim legăturile/conectarea de care vorbesc, este ceea ce oamenii, culturile în general au numit înțelepciune. Și cred că ne confruntăm astăzi cu o problemă pe două direcții. Oamenii nu știu unde să caute înțelepciune. Ei știu în mod covârșitor unde să caute informații. Dar, așa cum spunea T.S. Eliot, am pierdut înțelepciunea căutând cunoaștere, și cunoașterea, căutând informație. Așa că, le lipsește tocmai discernământul: la ce ar trebui să fie atenți, ce anume să ia în serios, ce contează cu adevărat. Oamenii sunt copleșiți de informații. Ceea ce contează drept cunoaștere în cultura noastră este acum semnificativ sub semnul întrebării. Și, desigur, când îi întreb unde își caută înțelepciunea, primesc de la ei fie o tăcere asurzitoare, fie o mostră de religie autodidactică.”

2. Ce fericire, mamă, nu vă uitați la voi?

Într-o zi, m-a căutat la biserică o femeie din parohie, pe care n-o cunoșteam. Venise să-mi ceară câteva sfaturi, îngrijorată pentru fata ei, în vârstă de 13-14 ani, care trecea printr-o ușoară depresie.

Zilele trecute, îmi povestea ea, fata o întrebase, din senin, ce căuta ea pe lumea asta, cu ce scop se născuse. Știți, a zâmbit mama, întrebări din astea, de copii: de ce-a venit pe lume, pentru că ea n-ar fi vrut să se nască. I-am răspuns că noi doi am dorit-o foarte mult, eu și cu tatăl ei, și s-a născut ca să fie fericită și să se bucure de viață. Știți ce mi-a răspuns? „Ce fericire, mamă, nu vă uitați la voi? Munciți de dimineața până seara ca să vă luați în rate o casă și o mașină și, o dată pe an, să mergeți într-un concediu. Și murim cu toții. Asta e fericirea pentru care zici că m-am născut?” Mi-e teamă pentru ea, a încheiat femeia, mai ales că are și niște prietene cu care nu prea sunt de acord și care-i bagă în cap tot felul de prostii. Ce să-i spun?

I-am răspuns că nu prea are ce să-i spună și că, dacă asta-i viața, o casă și o mașină în rate, atunci fata are dreptate să pună astfel de întrebări. Dar dacă viața nu e doar atât? Dacă i-ați spune, am continuat, că s-a născut ca să nu mai moară niciodată, că viața e doar o trecere ca prin burta unei alte mame, la capătul căreia se va naște pentru a trăi veșnic cu Cel care i-a dat această viață? Și i-a dat-o nu doar ei, ci a dat și viața oceanelor, a stelelor, a pisicilor, a muzicii, a cărților, și a tuturor minunilor. Și că în această trecere-gestație a omului pe lumea asta e și multă uimire, bucurie, iubire, cunoaștere, frumusețe, fascinație, răspunderi, dar și lucruri pe care nu le înțelegem, așa cum, foarte frumos spunea părintele Rafail Noica, pruncul în burta mamei nu înțelege de ce-i crește un picior, pentru că n-are unde să meargă, sau de ce-i cresc ochi, pentru că n-are ce să vadă.

I-am spus mamei: dacă ați crede în trecerea asta de care vă zic, în viața ca o pregătire (o lucrare) pentru nașterea la viața veșnică, dacă ați lua în serios această responsabilitate, dacă ați avea conștiința că fiecare lucru de aici poartă o consecință dincolo, atunci și fata dumneavoastră va găsi sensul pentru care s-a născut. Și va fi bucuroasă să trăiască veșnic, chiar dacă va trebui să muncească toată viața pentru a-și cumpăra în rate o casă și o mașină.

3. De ce „să lași ceva în urmă”?

Dacă viața duhovnicească a omului începe cu credința sa, atunci cea mai mică credință a oamenilor e credința în viața veșnică, chiar și a celor care vin la biserică. Poți observa asta, de exemplu, din câtă importanță dau ei cavourilor, sau din grandoarea acestora. Sau din groaza care-i cuprinde când se gândesc la moartea lor sau a celor dragi (dar nu la moarte în general, pentru că, altfel, moartea unor străini e doar o știre). Sau din expresii precum „să lași ceva în urma ta”. Sau din tristețea de a fi dat uitării după ce te-ai dus.

Dar de ce „să lași ceva în urmă”? Trebuie să trăiești în așa fel aici, încât să iei totul pe lumea cealaltă, „și case, și țarini, şi fraţi, şi surori, şi mame, şi copii, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică” (Marcu 10,30).

Din felul în care trăiesc doar pentru a strânge, a avea și a arăta. Sau din felul pur material în care vorbesc despre ratare și succes. Din felul în care se cunosc numai ca trup. Sau după locul unde vezi cu adevărat „inima și comoara” lor. Din felul în care vor totul aici și acum. N-ar lăsa nimic pentru dincolo, niciun dar, nicio mângâiere, nicio fericire, nicio promisiune, nicio dreptate, nicio judecată, – totul aici și acum. Chiar din felul în care îl convoacă pe Dumnezeu aici și acum, la dispoziția lor, să nu sufere cumva, să nu rabde, să nu-i doară, să se mărite fata, să fie bine, să nu fie rău. Din înțelegerea retributivă a credinței lor, nu cu mult diferită de instinctele unui animal domesticit: dacă asculți și te supui, vei primi culcuș și hrană, dacă nu, vei fi bătut și alungat.

Cum ar putea fi o asemenea viață altceva decât o casă, o mașină și un cavou grandios, eventual mai frumoase ca ale vecinului? Cum ar putea fi viața un motiv de înălțare, de îndumnezeire, de căutare a despătimirii, fără credința în viața veșnică? Și, mai ales, fără o lucrare duhovnicească, pentru nașterea în ea. Cum ar putea fi posibilă iubirea, în expresia ei cea mai înaltă, a lepădării de sine?

4. Legea, singura etică laică funcțională

Dar unii spun că, pentru toate acestea, pentru o viață pământească împlinită, nu e nevoie de o credință în viața veșnică și de o lucrare duhovnicească, ci ajunge o etică bine însușită. Da, se poate și în numele unei etici, dar, dacă privim în jur, dincolo de locurile comune unde ea este încălcată la prima oportunitate, acea etică înaltă și reușită ne apare mai degrabă ca o cale a unor excepții, cu care ți-e și frică să te măsori. Nu e calea unei credințe și, mai ales, a unei lucrări duhovnicești propuse tuturor acum două mii de ani. Etica încetează să mai fie eficientă și motivantă, când viața înseamnă să muncești de dimineață până seară pentru o casă și o mașină în rate, în timp ce altora le merge bine prin furt, impostură, jocuri de noroc sau pur și simplu egoismul cel mai nemilos. Singura etică laică funcțională este cea a legii. Ce etică poate salva o lume atât de distrusă pe dinăuntru, ca în descrierea sumară pe care i-o face Mântuitorul: „Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide” (Matei 10,21). Cunosc foarte bine această lume, și pe dinăuntru, și pe dinafară, pentru că mă întâlnesc în fiecare zi cu ea, de douăzeci și cinci de ani.

5. „Fiți trecători!”

De aceea, nicio înțelegere a vieții duhovnicești, nicio despătimire, nicio înălțare în „sensul vieții”, nicio etică eficientă, fie și cea creștină, nu pot fi propuse omului, fără ca acesta să aibă mai întâi credința vieții veșnice, adică a unei vieți pământești ca lucrare de pregătire a ei. E cogniția fundamentală care va influența toate procesele de gândire, decizie, înțelegere, asumare a unei vieți duhovnicești etc. „Fiți trecători!” – e un îndemn dintr-o evanghelie apocrifă atribuită apostolului Toma, dar, chiar și apocrif, acest cuvânt e scris cu toată puterea de înțelegere a Evangheliilor mântuitoare.

Așa cum scopul fătului în burta mamei este înomenirea sa, scopul omului în „burta Bisericii”, cum o numea tot binecuvântatul părinte Rafail, este îndumnezeirea sa. Și ce este pentru nașterea fătului pregătirea membrelor, organelor și funcțiilor vitale, este viața duhovnicească pentru omul care-și pregătește trupul și sufletul pentru nașterea lor în viața veșnică.

Și așa cum fătul regăsește după nașterea sa tot ce s-a pus încă din burta mamei în formarea lui, bun sau rău, omul va regăsi în viața lui veșnică tot ce a pus, bun sau rău, în trupul și sufletul său: „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua Domnului. Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia” (1 Corinteni 3,11-13).

Așadar, scopul vieții duhovnicești nu este să nu faci păcate, sau să respecți o morală, sau să vii la biserică, sau să nu faci rău pur și simplu, nu este deci formulat negativ („să nu faci”), ci pozitiv, „să faci”: să zidești bine pe temelia care e Hristos, iar pentru aceasta, să fii într-o lucrare duhovnicească cu tine însuți. Despătimirea este mereu un „să faci”, să lucrezi asupra ta.

Și aici este diferența fundamentală dintre moralism și viața duhovnicească, pe care ar trebui să o cunoască orice preot care spovedește păcatele oamenilor. Pentru că viața duhovnicească începe în spovedanie, sau ar trebui să înceapă, dacă preotul înțelege că el nu are numai a-l „dezlega” pe om de păcatele sale, ci mai cu seamă de a-l „lega” de o lucrare duhovnicească, prin care să cunoască harul lui Dumnezeu, adică să devină puțin câte puțin „Dumnezeu întreg într-un om întreg” (Sfântul Grigorie Palama). Iar prima lucrare a omului, cu care și începe viața sa duhovnicească, este credința în viața veșnică.

6. Nu există o proprietate monahală exclusivă asupra vieții duhovnicești

Omul care mărturisește că „urăște pe aproapele său” nu are nevoie să i se amintească morala creștină, Evanghelia și porunca iubirii aproapelui, sau amenințarea cu pedeapsa iadului, pentru că nu i se va spune nimic nou, pe care el să nu-l știe deja, ci are nevoie să fie învățat cum să iubească, adică să fie pus într-o lucrare duhovnicească a iubirii. Altfel, el pleacă de la spovedanie „dezlegat” de păcatul urii sale, dar „nelegat” de exercițiul duhovnicesc al iubirii, de aceea se va întoarce peste un timp fix cu aceeași suferință.

Sau: omul care-și mărturisește „gândurile rele”, gânduri negative, n-are nevoie de îndemnuri la abandonarea lor, pentru că ar fi făcut aceasta și singur, dacă ar fi avut putere. Are însă nevoie să învețe, nu cum să-și „alunge” gândurile negative (acest lucru e cu neputință, o spun și Părinții, și psihologii), ci cum să le convertească (metanoia) puterea/energia negativă, cum să le schimbe, cum să le „rescrie” în conștiința sa. Dacă nu primește această învățătură de la duhovnicul său, el pleacă, poate, „dezlegat”, dar, în realitate, exact așa cum a venit, fără să înainteze cu nimic în viața sa duhovnicească.

Viața duhovnicească nu este doar a lumii monahale și trebuie să corectăm în parohii paradigma unui exclusivism monastic asupra ei (lasă că monahismul de azi, chiar și la Athos, e departe de a fi cel isihast, din timpul lui Grigorie Palama). Nu există o proprietate monahală asupra vieții duhovnicești și nici obligația unei imitări a ei stricto sensu în viața mirenilor. Dacă există două căi de mântuire, cea monahală și cea în familie, două binecuvântări, două jurăminte diferite, dacă cununia este binecuvântată ca Taină în Biserică, atunci înseamnă că fiecare cale își are propria sa viață duhovnicească, precum și împlinirea deplină a unui „Dumnezeu întreg într-un om întreg”, fără să copieze una de la alta, ci descoperindu-se în același Duh, angajate în lucrări duhovnicești cu aceeași finalitate, dar fiecare în drepturile, datoriile și contextele ei.

N.B. Rugăminte pentru cititorii mei: vă rog, nu preluați fragmente din textul meu fără LINK la sursă („Jurnal scoțian”, ioanflorin.wordpress.com), pentru că 1) de obicei, textele mele sunt versiuni de lucru, deci pot urma modificări în ele, 2) în comentarii se aduc clarificări necesare, sau corecturi, dacă e cazul, 3) sunt texte protejat de drepturi de autor.

Pe aceeași temă, vezi și: https://ioanflorin.wordpress.com/2024/04/05/citeste-de-sapte-ori-textul-de-mai-jos-si-vei-atrage-o-minune-in-viata-ta/

Raiul cu vârful în jos

Dacă împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru (Luca 17,21), înseamnă că scara Raiului nu urcă, ci coboară în noi. E o scară cu vârful în jos. Cu fiecare treaptă a ei, cel care o coboară descoperă și confruntă omul din adânc, despre care mai înainte nu știa nimic. Împărăția lui Dumnezeu este ultimul adânc al omului, dar din care a fost alungat cel mai mare demon al său. Vă mai amintiți parabola din Călăuza lui Tarkovski? Omul din afară (din afara lui însuși) credea că cea mai mare dorință a lui e să-și salveze fratele de cancer, dar, când a coborât în adâncul său (în „cameră”), a câștigat la loterie și s-a îmbogățit peste noapte. Iar fratele a murit, desigur.

Omul din afară nu știe ce demoni sunt în adâncul său, decât dacă coboară Scara și-i confruntă. Iar începutul Scării, prima ei treaptă, sunt gândurile omului. Dar nu cele la vedere („azi am de făcut asta sau cealaltă”, „mâine mă duc acolo sau dincolo” etc.), ci gândurile sale cele mai intime, acelea pe care nu le sesizează în mod obișnuit, ci cu un pic de liniștire și reflecție, gândurile care ies „din haznaua inimii sale” (Luca 6,45). Dacă omul și-ar nota aceste gânduri și le-ar contempla, fie doar și timp de o săptămână, ar înțelege unde trebuie să se caute, care sunt demonii săi și ce este Scara.

Întrebarea lui Dumnezeu, „Adame, unde ești?”, după căderea omului, altfel o întrebare lipsită de sens pentru Cel care vede totul, nu este decât chemarea lui Adam de a coborî Scara în el însuși, de a se căuta în propriul său adânc, strivind acolo șarpele, pentru a-l regăsi pe cel care căzuse din paradis. „Adame, ești în tine însuți, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul tău.”

Citește de șapte ori textul de mai jos și vei atrage o minune în viața ta

Niciuna dintre primele trei duminici ale Postului Mare n-ar avea semnificații depline, una fără alta. Dacă prima este a dogmei, a doua ne arată scopul dogmei (îndumnezeirea omului), iar a treia, calea pentru atingerea acestui scop: despătimirea și iubirea. Vedem imediat că nici dogma, nici calea (nici măcar iubirea) nu sunt un scop în sine, așa cum este doar îndumnezeirea omului. Care nici pe departe nu e vreo metaforă, ci, în cuvintele Sfântului Grigorie Palama, harul necreat prin care „Dumnezeu însuși pătrunde întreg, în cei vrednici întregi, și sfinții pătrund întregi în Dumnezeu întreg, luând în ei înșiși pe Dumnezeu întreg” (Tomosul aghioritic).

Socotesc că nu s-au scris, în toată teologia Părinților, cuvinte mai uimitoare, mai îndrăznețe și mai pline de promisiunea celei mai mari fericiri.

1. Dogma în sine nu este scopul credinței. Dogma care se propune în locul scopului este ateism funcțional. Așa cum un analfabet funcțional recunoaște un text, dar nu se „împărtășește” de sensul lui, ateismul funcțional recunoaște existența lui Dumnezeu, dar nu se împărtășește din lucrarea/energia Sa (de-aceea, Sfântul Grigorie Palama îi numea „atei” pe varlamiți, care numai necredincioși nu erau). Dumnezeu e lucrarea, și nu dogma Sa (Ioan 5,17: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”).

E plină Biserica de atei funcționali, episcopi, preoți și credincioși de rând, de la profesori și predicatori de dogmatică scolastică, până la oameni cumsecade, contemplativi ai unui vag transcendent mai dogmatic sau mai liric, multă funcționărime popească, dar mai ales agnostici cu epitrahil, camuflați în activism bisericesc, moralism și naționalism mistic.

2. Scopul care nu se situează pe calea crucii, a efortului constant de lucrare duhovnicească și iubire, dincolo de faptul că este imposibil de realizat, e definiția formalismului religios. E „creștinismul fără asceză”, de care se mira Sfântul Sofronie de la Essex.

E vorba de toți cei care-și doresc harul lui Dumnezeu (măcar un pic de pace, un pic de bucurie, un pic de iubire, un pic de liniștire), și poate că l-au și gustat vreodată, dar nu fac nimic ca să-l dobândească. Merg la biserică, țin posturile, se împărtășesc, respectă morala creștină, dar, pentru că nu sunt pe cale, adică nici nu lucrează la despătimirea lor, nici nu sunt capabili de iubirea nepătimitoare, simt că nu se schimbă mare lucru în viața lor și bat pasul pe loc. Ei sunt în Biserică cei care o să-ți vorbească cel mai mult despre minuni, preoți cu har, icoane miraculoase și slujbe pentru sporul casei.

E un paradox că ne aflăm în plină criză și urgență a teologiei palamite, deși, în 700 de ani, aceasta ar fi trebuit să dea lovitura de grație atât formalismului, dogmatismului și înțelegerii scolastice a teologiei, cât și gândirii magice din Biserică. În practică, stăm exact pe dos, adică în înțelegerea pe care au combătut-o palamiții în disputele lor cu Varlaam & comp.

3. Nu îndumnezeirea omului, ci „minunea” pare a fi astăzi scopul pastorației în biserică. Modelul suprem al minunii e, mai nou, coborârea „luminii de la Ierusalim” și aducerea ei în toate bisericile, deși, apropo de teologia palamită, ar trebui să reflectăm la faptul că, în toate discuțiile din secolul al 14-lea despre lumina necreată a Taborului și energiile ființiale, cu toată miza lor teologică uriașă și în ciuda preocupărilor care cuprinseseră până la război civil Imperiul Bizantin, nimeni nu face absolut nicio referire la așa-zisa „lumină de la Ierusalim”. Deși invocarea ei ar fi fost un argument decisiv împotriva adversarilor lui Palama. Ca și cum n-ar fi existat ceea ce unii numesc astăzi „cea mai mare minune din Ortodoxie”, sau n-ar fi fost un argument demn de a fi pomenit.

Revenind, miracolul e mai simplu, umple mai repede bisericile și e mai productiv economic decât efortul despătimirii, al cunoașterii Evangheliei și al iubirii. (De aceea avem o catedrală națională, dar n-avem o Biblie nouă, după traducerea – discutabilă – de acum aproape o sută de ani.)

M-am uitat, de exemplu, pe pagina de facebook a uneia dintre cele mai vizitate mănăstiri din țară, Vlădiceni, de lângă Iași. Pagina însăși are peste două sute de mii de urmăritori! Te-ai aștepta să citești acolo predici la Evanghelie, învățături din Sfinții Părinții, cateheze și explicații ale slujbelor, sau, măcar acum în post, sfaturi duhovnicești despre despătimire și liniștire, dar iată câteva din titlurile doar din ultimele zile: „7 icoane mari făcătoare de minuni din Ținutul Neamțului cu puteri nebănuite”, „Rugăciunea făcătoare de minuni adresată Sfântului Mare Prooroc Ilie”, „Ritualul celor 9 joi vă îndeplinește și cele mai imposibile dorințe”, „Rugăciunea de seară a lui Arsenie Boca – Făcătoare de minuni”, „Rugăciunea care atrage binele în timpul Postului”, „Puterea untdelemnului de la candela Maicii Domnului!”, „Spune în fiecare marți Rugăciunea Fericirii, pentru a atrage belșugul și împlinirea dorințelor” etc.

Ce-ar mai fi de adăugat, când cuvintele vorbesc de la sine, cu credința și luminarea mamei Omida? Poate doar groaza că, dacă până la apariția rețelelor sociale, ce se întâmpla la Vlădiceni rămânea la Vlădiceni, acum, gândirea magică e multiplicată în cel puțin două sute de mii de capete pe zi, și asta doar pe pagina unei singuri mănăstiri.

4. Ca orice produs de consum, miracolul are o ofertă diversificată și mereu la îndemână. Trebuie doar să-l cauți pe cel mai eficient sau de care ai nevoie pe loc. Dacă vrei reclame sau referințe de la alți consumatori, ai la dispoziție convorbirile pe whatsapp ale preoților „cu har”, pe care le fac publice chiar ei, desigur, „spre slava lui Dumnezeu”. Te doare ceva? Citește paraclisul dimineața și seara. Nu poți să faci un copil? Vezi acatistul cutare. Necazuri cu băutura? Vino la icoana care vindecă de beție. Ai probleme cu banii? Nu-i nimic, există o rugăciune care atrage belșugul, vezi la Vlădiceni. Cel mai adesea, minunea e la un pomelnic distanță, dacă știi unde să-l trimiți.

Dacă problema e mai serioasă, minunea e un pic mai elaborată: de exemplu, sfântul maslu „cu șapte preoți” (sau „cu arhiereu”, în versiunea premium, de parcă în asta constă taina, ca și cum ai spune liturghie cu șapte preoți). Sau caută o parohie mai procopsită, măcar cu o părticică de moaște, un ulei de la Ierusalim, o copie după copia vreunei icoane făcătoare de minuni etc.

Iar episcopii tolerează această gândire magică, deriziune a miracolului, deturnare a vieții duhovnicești și amăgire a zeci de mii de disperați, dar ce mă șochează la acești iconomi de pomelnice nu e doar faptul că nu-i trimit pe acei amărâți la preoții lor, la bisericile lor, dar, cum se vede din convorbirile private pe care ei înșiși le distribuie, nici măcar nu-i întreabă nimic despre viața lor duhovnicească, dacă sunt spovediți, dacă s-au împărtășit, dacă sunt împăcați, dacă s-au rugat, dacă au iertat, dacă citesc evangheliile, sau măcar dacă s-au dus mai întâi la doctor.

Să ne imaginăm, numai, ce-ar fi în Biserică dacă le-am spune credincioșilor că, de mâine, nicio icoană nu mai face minuni decât dacă omul se roagă, se pocăiește, se luptă cu patimile și gândurile rele, își iartă dușmanii și face pace în casa lui măcar un an de zile. S-ar schimba și fața lumii, și viața duhovnicească a Bisericii.

Nu vreau să zic că minunile nu sunt posibile chiar și cu apă chioară (am văzut la Cana), pentru că Dumnezeu le dăruiește cum, unde și pentru cine vrea El, dar a urmări în felul acesta obținerea unei „minuni” e ca și cum ai vrea să ajungi pe vârful muntelui fără să-i străbați potecile înguste și grele. Acest excepționalism nu este calea Bisericii, a Evangheliei, a sfinților, unde minunea vine după pocăința cea mai fierbinte (ca a femeii păcătoase), după schimbarea gândurilor și întoarcerea furtului (ca la Zaheu), după despătimire (ca smerenia femeii cananeence), după credința cea mai intimă (ca a centurionului roman), după suferință și răscolire (ca tatăl copilului posedat), după iubirea aproapelui, după răstignire și cruce, ca învierea Mântuitorului. Cadrul minunii este viața duhovnicească, nu gândirea magică.

5. Cât despre calea care nu cunoaște nici învățătura, nici scopul acesteia, e doar o asceză ratată, ca a părintelui Ferapont din Frații Karamazov. Ca și în cazul personajului dostoievskian, un ascet aspru și răutăcios, dar venerat ca un sfânt, care vedea draci peste tot și Duhul Sfânt i se arăta în chip de pițigoi, pe asceții ratați de azi îi recunoștem după îmbufnare, lipsa umorului și, mai ales, predilecția pentru vorbirea în dodii.

Asta explică de ce există preoți și creștini de rând pe care eforturile lor ascetice (posturile, rugăciunile, înfrânările, citirea Scripturilor etc.) nu-i fac mai buni sau mai luminați. Sau explică de ce asceza în sine, fără cunoașterea teologică a învățăturilor Bisericii, nu conduce în mod automat la discernământ duhovnicesc: n-au existat asceți mai mari ca părinții pustiei egiptene și, totuși, după Sinodul de la Calcedon, au trecut în masă la monofizism. Era greu de acceptat ca autoritatea sinodală să aibă mai mult discernământ decât ei, care petreceau zi și noapte în nevoințele lor, așa cum unii văd și azi în figura unui duhovnic sau a unui preot „cu  har” o autoritate teologică mai mare decât cea sinodală.

6. În concluzie, teologia energiilor necreate, prin învățătura ei despre lucrarea/energia lui Dumnezeu, scopul acesteia (îndumnezeirea) și calea ei (despătimirea și iubirea), ne eliberează, în credință, de dogmatism și formalism, iar în viața duhovnicească de moralism și gândire magică, adică ne eliberează de ceea ce numim în general religie, pentru a ni-l reda pe „Dumnezeu întreg” în har și iubire, iar această „întregire” a noastră cu El și în El este mai mult decât cea mai mare minune.

De aceea spunem că Ortodoxia este „un mod de viață”, și nu ne referim prin asta la folclorul ortodox, ci la ceea ce ar trebui să fie, în viața unui credincios, lucrarea îndumnezeirii sale reale, pas cu pas, prin cateheză, despătimire, eliberare, lepădare de sine și iubire. Acestea sunt, în mod esențial, „faptele” despre care tot spunem că, împreună cu credința, sunt necesare mântuirii, și de aceea nu ne ajunge doar credința: pentru că, fără despătimire și iubire, nu devenim „întregi”, adică nu-l putem cunoaște în noi pe „Dumnezeu întreg”, iar dacă noi nu-L cunoaștem, nici El nu ne poate recunoaște. („Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” – Matei 7,23.)

Am folosit de mai multe ori „viață duhovnicească” și „despătimire”, dar ce înțeleg prin ele și cum pot fi propuse azi unui creștin de parohie, voi spune în alt text, ca să nu-l mai lungesc pe acesta.