Maria învierii

Mé mou háptou, „nu te atinge de Mine!” (Ioan 20,17) îi spune Mântuitorul Mariei Magdalena, în dimineața Învierii, la mormânt, și vedem în pictura apuseană, aproape fără excepție, variațiuni pe aceeași temă: o Magdalenă îngenuncheată, gata să cuprindă picioarele lui Iisus, în timp ce El se ferește de atingerea ei. Ca în această superbă frescă a lui Fra Angelico, în care Iisus duce pe umăr o cazma ca să ne amintim că Maria Magdalena îl confundase cu grădinarul cimitirului:

Noli me tangere, da, numai că în limba greacă propoziția s-ar putea înțelege la fel de bine și „încetează să te mai atingi”.

„Încetează să te mai atingi de mine!” – ca atunci când spunem, de exemplu, „nu mă enerva!” sau „nu te lungi cu povestea”, dar se înțelege: „încetează să mă mai enervezi”, „nu te mai lungi” etc., pentru că, de fiecare dată, acțiunea este deja în desfășurare. Nu este așadar exclus ca Maria Magdalena să fi atins deja picioarele lui Iisus mai înainte ca El să o respingă, așa cum apare scena într-o icoană mai nouă, de inspirație bizantină.

Dar un vorbitor nativ al limbii evangheliilor, așa cum a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, este cel mai bun martor pentru înțelegerea pasajului în sensul de care vorbesc. De unde știm – se întreabă Ioan Gură de Aur (în Omilia 86 din Comentariul la Ioan) – că Maria Magdalena „s-a atins de el” (hóti hépsato autoũ)? Din aceea că îi spune: „Nu te atinge de mine!” Așadar, Ioan Gură de Aur pare a înțelege că Maria Magdalena deja îmbrățișase picioarele lui Iisus (sau se atinsese de El). De fapt, n-ar fi nimic excepțional aici, pentru că o scenă asemănătoare este descrisă la Matei 28,1.9: „Au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul… Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat”. Iar apostolul Toma este invitat chiar să atingă rănile Mântuitorului.

Atunci, care ar fi, totuși, explicația acestei respingeri din Ioan 20,17? Din mulțimea interpretărilor care s-au dat aici, cea a Sfântului Ioan Gură de Aur rămâne, după părerea mea, cea mai rezonabilă.

Maria Magdalena îl strigase pe Iisus Rabbuni, „Învățătorule”, ca în timpul vieții Sale pământești (spre deosebire de Toma, care după înviere îl numește „Domnul meu și Dumnezeul meu”). Toma are conștiința că Iisus cel înviat este însuși Dumnezeu, pe când Maria „nu are încă învățătura Învierii”, va spune Ioan Gură de Aur. Ea crede că Învățătorul s-a întors din morți (ca Lazăr) și îi îmbrățișează picioarele de bucurie. Tocmai de aceea El o respinge, explică mai departe Ioan Gură de Aur, pentru a-i da o lecție: „Încetează să te mai atingi de Mine așa cum o făceai înainte, pentru că de-acum lucrurile stau altfel”, iar acest altfel este pus în legătură cu continuarea versetului („încă nu m-am suit la Tatăl meu… mă sui la Tatăl meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru”).

În alt loc însă mi se pare că se ascunde frumusețea întâlnirii de la mormânt. Mântuitorul îi vorbește („femeie, de ce plângi? pe cine cauți?”), dar ea nu-l recunoaște, ba chiar îi întoarce spatele, ca să vorbească din nou cu îngerii ei. Abia când El o cheamă pe nume („Maria!”), ea îl recunoaște și-i răspunde pe loc: „Rabbuni!”. Chemarea numelui o face să-L recunoască în sfârșit. Părinții Bisericii au pus acest moment în legătură cu oile pe care Păstorul cel Bun le cheamă „pe nume” (Ioan 10,3-4: „… și oile Sale le cheamă pe nume și le mână afară… și oile merg după El, căci cunosc glasul Lui”).

Nu cred însă c-ar fi nepotrivit să ducem explicația și mai departe, în legătură cu o mistică a „glasului iubitului” din Cântarea Cântărilor, înțeleasă ca o alegorie a nunții Mirelui cu sufletul îndrăgostit care-L caută. „Glasul iubitului meu!” (2,8), tresare iubita, părându-i-se că-l aude venind de peste munți. Îl aude și-n puterea nopții: „Glasul iubitului meu bate la ușă!” (5,2). „Cel ce șezi în grădini, prietenii iau aminte la glasul tău: fă-mi-l auzit!” (8,13 – mormântul învierii era într-o grădină!). La rândul lui, și iubitul cere să audă glasul iubitei: „Porumbița mea, fă-mi auzit glasul tău” (2,14), „glasul tău e fermecător” (4,3) (toate citatele sunt după Septuaginta NEC/Polirom).

Iubitul cheamă numele iubitei așa cum știu doar el și ea. Desigur, toți îi cunosc numele, dar ea și-ar recunoaște iubitul și dintr-o mie numai din felul în care acesta îi cheamă numele. Numele este chemare. În lumea semită numele „se chema” peste cineva și „chema”, nu era o simplă individualizare a persoanei.

Orice iubit care cheamă numele iubitei repetă istoria lui Adam, care pune numele Evei după ce o naște din coasta sa. Iisus, ca un „nou Adam”, cheamă numele Mariei Magdalena, ucenica cea iubită, născută din nou din coasta Sa euharistică.