Cele mai multe crime nu au ca mobil nici puterea, nici bogăția, așa cum ne-am aștepta, ci convingerea criminalului în dreptatea sa. Asta avem, în ultimă instanță, și în războaie, și în atentatele teroriste, și în genociduri, și într-un criminal de rând, cel mai adesea.
Dostoievski l-a pus pe Raskolnikov s-o ucidă pe bătrâna cămătăreasă nu atât ca s-o jefuiască, ci „în numele dreptății”, mărturisește studentul, ca să răzbune simbolic toate suferințele semenilor. Și indiferent că e vorba de uciderea unei cămătărese, sau de masacrarea unui popor, orice Raskolnikov care nu se va pocăi, chiar dacă-și va regreta crima înaintea judecătorilor, nu va renunța până la sfârșit la îndreptățirea sa, pentru că altfel n-ar putea trăi cu conștiința crimei. Infernul e plin nu de păcătoși, ci de cei care se îndreptățesc toată viața în păcatele lor.
Din experiență știu că oamenii și-ar recunoaște de o mie de ori mai ușor orice păcat, decât să admită o singură dată că nu au dreptate. În niciun act nu se află ființa omului mai angajată decât în afirmarea dreptății sale, altfel spus a îndreptățirii de sine, pentru că ea este latura cea mai profundă a instinctului său de conservare. Omul în ființa sa poate trăi împăcat cu sărăcia, nefericirea, foamea, umilința etc. și ar admite orice cuvânt rău despre el, dar a-i cere să nu se îndreptățească e ca și cum l-ai pune să-și abandoneze ființa. A recunoaște dreptatea celuilalt e ca și cum ar trebui să primească în el o ființă străină. Cei care citesc acum aceste rânduri îmi vor da dreptate, dar ironia e că mulți o vor face numai pentru că au în cap o listă întreagă de exemple în ceilalți, nu pentru că s-ar îndoi vreodată de dreptatea lor. Mereu infernul e celălalt.
Tot cu un avertisment despre îndreptățirea de sine se deschide și parabola vameșului și a fariseului (Luca 18, 9): „Către unii care se credeau drepți şi-i disprețuiau pe ceilalţi, a zis Iisus pilda aceasta” (literal, „încredințați în ei înșiși”, πεποιθότας ἐφ’ ἑαυτοῖς; verbul πείθω înseamnă ‘a convinge’, ‘a încredința de ceva’).
Parabola poate fi citită și ca o reinterpretare a poveștii lui Cain și Abel, a crimei primordiale săvârșite în numele îndreptățirii de sine. Cain este întâiul-născut, așadar un ales, e primul care aduce jertfe lui Dumnezeu și, de aceea, se crede mai presus de Abel. La rândul său, fariseul împarte lumea în dreptatea sa și păcatele „celorlalți”. Cain se aruncă asupra lui Abel și-l omoară. Fariseul se aruncă asupra vameșului cu cuvinte de osândire, la fel de vinovate ca uciderea aproapelui (Matei 5, 21-22). În ambele cazuri, martorul crimei este un glas care strigă la Dumnezeu: al crimei lui Cain, „glasul sângelui”, iar al crimei fariseului, însuși glasul cu care-și condamnă aproapele.
Intriga parabolei aparține unui tipar universal „noi versus ceilalți”, care se repetă de-a lungul istoriei, reconfigurându-și periodic mizele conflictului și actanții (dintre care nu a lipsit nici Biserica, din păcate): drepți și eretici, albi și negri, stăpâni și robi, stânga și dreapta, vaccinați și nevaccinați etc. Marile crime ale secolului 20 (războaiele mondiale, Holocaustul, genocidurile din Orient și Africa, crimele regimurilor comuniste, expedițiile militare punitive în teritoriile altor state, dar și toate discriminările pe bază de clasă, rasă și gen), n-ar fi fost posibile fără complicitatea tăcută a milioane de oameni obișnuiți, ca mine și ca tine, cititorule, care „crezându-se în sine drepți, i-au disprețuit pe ceilalți”.
Mai aproape de noi, dar purtând aceeași amenințare criminală a încredințării de sine, este tipul de progresism woke, din școli, politică, presă, corporații și media socială, care în cel mai pur stil comunist practică cenzura cuvântului, interzicerea opiniilor diferite, recompensarea celor care se aliniază programului ideologic și excluderea celor care se opun (despre dimensiunea dogmatică a progresismului, a se vedea aici recenzia profesorului Alexandru Călinescu, „Când delirul nu are limite”, la cartea La Religion Woke (2022) a filosofului francez Jean-François Braunstein).
Comun acestui tipar universal „noi versus ceilalți”, și cel mai îngrijorător, rămâne faptul că în orice formă de disprețuire a celuilalt se află potențialul unei crime, iar în îndreptățirea de sine, justificarea ei.
JURNAℓ SCOȚIAN 
Cei care au murit pentru credință nu se credeau drepți? Îndreptățiți sa moară pentru credința lor? Sau cei care au înfundat închisorile comuniste?
Nu știau ei că faptul ca se “îndreptatesc” in convingerile lor o sa aduca necaz sau moarte si peste familiile lor care poate nu le împărtășeau convingerile?
Să nu o mai fi făcut?
Cei care si-au aparat familia, țara ucigând pe alții ar fi trebuit sa nu o facă?
Chiar împotrivirea față de progresism woke are la bază o îndreptățire si un dispreț constient sau nu fată de cei care ne-o impun! Stiu părinți gata sa ucida decât să-si lase copiii modelati sau sa-i piardă!
Aveti dreptate in ce spuneti insa ati uitat sa oferiți o alternativă practicabilă!
Suntem ce suntem prin apărarea cu orice risc a convingerilor noastre, ca oameni, neamuri, crestini… Reversul, adica sa nu ne mai apărăm convingerile, drepturile, viitorul să ne “smerim” fata de toti si de toate nu cred ca ar fi facut lumea mai bună! Nu ar fi avut cum pentru ca raul e in om si ajunge sa lucreze intr-unul singur!
Porunca spune „să nu ucizi” și punct, nu spune nimic despre credință, țară etc. Orice este peste porunca „să nu ucizi” este îndreptățirea omenească de care vorbeam. Dacă trebuie să ucizi ca să te aperi, nu trebuie să te îndreptățești, ci doar să te pocăiești, să spui „am ucis”, restul e judecata lui Dumnezeu.
Ce ne facem cu toti sfintii soldati?
Cu “multumiti-va cu solda voastra”?
Cu sfinții soldați, cu sfinții împărați, cu sfinții tâlhari, cu sfintele prostituate etc. – nu crimele lor, ci pocăința i-a făcut sfinți. Altfel cu ce e mai îndreptățit un soldat să ucidă decât o prostituată care se vinde ca să-și crească copiii? Fiecare are războiul său.
Aveti dreptate.
Sunteți ca oxigenul. Cum ne facem noi că nu înțelegem. Domnul Dumnezeu a fost scuipat, bătut și ucis… Cum s-a apărat Adevărul? Cum s-au aparărat Apostolii? Nimic nu justifică atacul și nici apărarea de atac. Eu sunt un criminal, de aceea orice indepatatire de sine, a oricui, este o neînțelegere gravă a Cine este Iubirea și Adevărul. Mulțumesc pentru împărtășirea dumneavoastră!
Foarte interesant cum pocăința adevarată stinge focul îndreptățirii obsedante și salvează viața până la urmă, nu numai pe cea a spiritului (a se vedea cele două tragedii de la începutul Ev. Lc 13 și avertismentul Mantuitorului).
„Foarte interesant cum pocăința adevarată …” – Da, pentru că pocăința/metanoia este „transformarea” radicală a gândului păcătos și refuzul oricărei justificări de sine, de genul „da, am ucis, DAR …”. Pocăința este „am ucis” și punct, restul e judecata lui Dumnezeu.
„și cel mai îngrijorător, rămâne faptul că în orice formă de disprețuire a celuilalt se află potențialul unei crime, iar în îndreptățirea de sine, justificarea ei.”… Nu știu dacă asta trebuie considerată o fatalitate a predestinării omului sau cea mai puternică dintre ispitirile îngăduite de Dumnezeu, de la Adam și Eva încoace. Poate că nu de dispreț e vorba (e greu de crezut că Adam L-ar fi disprețuit pe Dumnezeu!), ci de acea tulburare a conștiinței, care știe că ceea ce urmează să facă, afectează echilibrul și judecata lui Dumnezeu… Totuși, dacă acceptăm la modul cel mai convingător că Dumnezeu nu-i dă omului mai mult decât poate duce, problema îndreptățirii de sine și a refulării, ar trebui să se transforme în smerenie și înțelepciune. Paradoxal, noi spunem că Dumnezeu e drept, dar în același timp e drept că Dumnezeu așteaptă să vadă care-i limita omului în acest compromis cu propria vanitate… Bietul Iov a fost apogeul tuturor exemplelor, spre care facem trimitere și astăzi, dincolo de jertfa pe Cruce ca preț pentru TOT păcatul! Mult a răbdat Iov, în ciuda sfaturilor… îndreptățite de a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu. Dar până și acolo a fost un punct terminus al îndurării: „Doamne, dar Tu chiar nu mă vezi?” „Ba te văd! Spală-te, primenește-te, și vino să stăm de vorbă!”
Nu știu care virtute ar putea fi pusă înainte: smerita cugetare sau răbdarea? Dar e evident că pe lângă acestea, mai este nevoie și de iertare, nejudecare, iubire de aproape, și neapărat nădejde în dreptatea lui Dumnezeu. Știu, toate astea sunt simple teorii, fiindcă e greu de crezut că noi cei care ne folosim de privilegiile tehnologiei moderne (telefon, mașină, confort și respect social, papa-bun), putem aduna o miime din „sămânța de muștar” a harului. În plus, Dumnezeu în înțelepciunea Lui, ne mai dă încă destule șanse, chiar dacă ne lasă libertatea de a aluneca în… dreptatea noastră. Tocmai de aceea avem printre altele nu doar întâmplarea dintre Cain și Abel, ci și pilda fiului risipitor, chiar dacă aparent, acesta nu a săvârșit o crimă fizică… Dar renunțarea la TATĂL este cea mai cumplită și mai nejustificată dintre alegeri, fiindcă nu are constrângeri de ordin vanitos!!
Să ne recunoaștem limitele neputinței proprii și să trimitem „mai sus”, gândul nostru sincer: „Doamne, Tu știi că fără Tine nimic nu sunt și nimic nu pot!”
Profund adevăr despre ”măreția” omului prin acel Ego al său ce nu-i permite să recunoască greșeala!Nevoia de a fi purtătorii marelui adevăr, ne face sclavii umanității în care lovim, încet, dar sigur, doar pentru că nu putem accepta că am greșit. Ce-ar fi de făcut?
„Ce-ar fi de făcut?” – pentru lume nimic, pentru noi câte ceva în fiecare moment.
Sublim, Parinte!
O parabolă spusă ”pe șleau” și care ne invită la o cercetare a conștiinței.
”Îndreptățirea de sine” ar putea sa fie legată și de un cuvânt al părintelui Arsenie Boca: ”în mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”. Nu putem avea mintea dreaptă atâta vreme cât nu suntem curățiți de patimi.
Mulțumesc, părinte!
Cel mai marunt muncitor dintr-o fabrica de armament si munitii poate spune cu constiinta impacata: “nu-mi pasa, eu imi hranesc familia, nu ucid” ? Patronii sai, care-si umplu conturile, pot spune cu constiinta impacata: “nu-mi pasa, eu fac doar afaceri, nu ucid” ? Responsabilii politico-militari, cei care dau ordinele, pot spune cu constiinta impacata: “nu-mi pasa, eu implinesc vointa poporului, nu ucid” ? Soldatul care apasa butonul poate spune cu constiinta impacata: “nu-mi pasa, eu imi apar tara, nu ucid” sau “execut ordine, nu ucid” ? Hitler, Stalin, Churchill, Truman (si nu numai ei…) au dat ordine in urma carora au murit milioane de oameni. Exista pocainta pentru asa ceva ? Sau pedeapsa ? Nu pe pamant, in tot cazul…
Pocăință există pentru orice. Conștiință să fie, exact cum spuneați.
Iertare. Iar am nevoie de lecții pentru a înțelege mai mult și deranjez cu întrebări. Puteți face o legătură cu “fericiții prigoniți pentru dreptate”? Sau cu răspunsul Mântuitorului conform căruia nu e judecător între frați? Și ce credeți, personal, ajungem toți în iad? Că având contact cu nesimțirea zi după zi, din zori, de la ieșirea în trafic, apoi la job sau pe la ghișee, până seara, sunt slabe șanse să nu-ți dorești să-i ucizi pe cei din jur. Am fost de puține ori în Occident, dar acolo “corectitudinea politică” oprește multe crime, așa am simțit. E aceasta soluția salvatoare, să nu ne căutăm îndreptățirea? Nici pentru dreptate, nu doar pentru reacția sau comportamentul nostru față de ceilalți? Ajung în iad și cei ce ne nedreptățesc sau numai noi, neiertătorii și căutătorii de justificare pentru crimele noastre? Chiar nu face “dreptate” Dumnezeu în lumea noastră materială? Mulțumim pentru frumoasele texte. Iertare, din nou!
„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate” nu au luat alte vieți, și-au dat ei viața pentru dreptatea în care credeau. De aceea „a lor este împărăția cerurilor”. Dacă iau alte vieți, înseamnă că deja și-au făcut dreptate și nu mai sunt „prigoniți pentru dreptate”.
Un soldat care omoară în război un alt soldat poate că e erou, dar crima tot nu are nicio dreptate. Dacă-și spune și se îndreptățește „am avut dreptate să-l omor pentru că…”, e pierdut și pentru conștiința lui și pentru împărăția cerurilor, dar dacă-și plânge păcatul crimei și își spune ca vameșul „miluiește-mă Dumnezeule”, atât, fără nicio altă justificare, cred că și Dumnezeu îl va milui, și conștiința lui va fi ceva mai bună cu el. E foarte grea dreptatea asta a Împărăției, pentru că ea este una singură iar noi avem mii de îndreptățiri, de dreptăți mai mici sau mai mari.
De aceea ceva și mai frumos avem în cuvântul care zice „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate..”. Continuarea lui în traducerea obișnuită este „că aceia se vor sătura”, dar Evanghelia zice acolo un pic altceva, literal „că aceia vor fi săturați”. Adică săturarea nu ne-o luăm singuri. Sursa săturării ca și sursa dreptății sunt în afara noastră, noi simțim numai foamea după ele, căci de aceea suntem după chipul lui Dumnezeu.
Da, să vrei să-l ucizi pe unul care-ți taie calea în trafic sau te depășește pe linie continuă, este și asta o sete de dreptate 🙂 . Dar de ce n-o facem? pentru că în afara dreptății noastre (îndreptățirii) este dreptatea care spune „să nu ucizi”. Diferența dintre dreptate și îndreptățire este persoana la care ne căutăm dreptatea, judecătorul dreptății. Dacă ne căutăm dreptatea în porunca „să nu ucizi”, atunci dreptatea ar trebui să fie una pentru toți.
Dacă fiecare își caută dreptatea în el (îndreptățirea), vor fi tot atâtea dreptăți, iar cel care-ți taie calea în trafic poate are dreptatea lui să te strângă de gât, că poate mergi prea încet sau conduci prost și el pierde un tren esențial, de exemplu.
Nu „corectitudinea politică” trebuie să oprească nedreptățile, ci legea.
Minunat, părinte!
Mulțumesc frumos, din suflet. 🙂
Comentariul meu se refera mai mult la articolul la care faceti trimitere, la recenzia profesorului Alexandru Calinescu.
Am gasit acolo o sumedenie de cuvinte care transmit un fel de amestec de ura si dispret fata de niste oameni: delir, deriva, agresiv, necrutatoare, fanatici, ridicoli, utopie, absurda, dogmatism, aberant, abject. Acest tip de discurs este inacceptabil, indiferent daca vine de la liberali sau conservatori.
Multa durere mi-a trezit si afirmatia “(…) s-au introdus tot felul de reglementari in ce priveşte folosirea pronumelor, pentru a nu traumatiza persoanele trans.”. Nu am inteles de aici daca autorul e de parere ca e rezonabil sa traumatizezi niste oameni sau daca persoanele trans nu sunt, de fapt, traumatizate (asa cum sustin ele) ci doar se alinta. Ambele variante sunt oribile.
In recenzia sa, domnul Calinescu discuta despre o teorie care se opune “unei opinii larg acceptate” (un exemplu foarte bun, s-ar zice, ca opiniile diferite nu sunt interzise, cuvintele sale pline de ura nu sunt cenzurate). Articolul dezvolta o discutie in jurul teoriei genului, dar o face folosind interschimbabil doi termeni cu intelesuri diferite: gen si sex. Dictionarul ne lamureste ca sexul imparte indivizii in doua categorii distincte: masculi si femele. Genul, insa, este definit ca fel de a fi al cuiva. Odata ce aceasta diferenta este clarificata, lucrurile devin mai simplu de inteles: oamenii pot sa fie in multe feluri, in fel si chip, fel de fel, indiferent cum arata atunci cand sunt dezbracati. Nu e nimic incoerent in faptul ca arati pe dinafara ca o femela (sex), dar sa nu rezonezi cu ideea de maternitate (atribuita genului feminin). E ok sa ai penis (sex masculin) dar in acelasi timp sa simti ca nu esti puternic, indraznet (atribute ale genului masculin). Oamenii care spun despre ei ca au un gen diferit de sexul lor incearca sa dezvaluie celorlalti sufletul lor, nu trupul.
A trebuit sa caut in dictionar si cuvantul “emerit”. Am aflat ca inseamna “care cunoaste foarte bine o anumita stiinta sau disciplina.” Presupun ca expertiza domnului profesor se refera la cuvinte. Cu atat mai rau, atunci, ca le foloseste atat de neglijent. Recunosc ca primul impuls a fost sa il acuz de rea vointa: cum poti sa stii atat de bine ca faci ceva rau si totusi sa o faci? Dar hai, oamenii nu sun rai din fire, alta trebuie sa fie explicatia. Furia este un raspuns natural, adaptativ in fata unui atac. Si-o fi simtit omul atacat felul de a fi (genul, adica) si a rabufnit. E un subiect sensibil, ce sa zic? Exact asa cum e pentru fiecare om; cu atat mai mult pentru cei diferiti, cei care sufera zi de zi atacurile semenilor(!) lor.
In cele din urma, referitor la articolul dumneavoastra: sa fim constienti ca expresii cum ar fi “amenintare criminala a incredintarii de sine” sau “in orice forma de dispretuire a celuilalt se afla potentialul unei crime, iar in indreptatirea de sine, justificarea ei” sunt folosite de ambele “tabere”. Oricine le citeste simte o validare, simte ca atentionarea se aplica “celuilalt”: dumneavoastra va adresati, probabil, “progresistilor woke” iar mie mi se pare ca se aplica la fel de bine si “traditionalistilor (?)” de tipul profesorului Calinescu.
Sa speram, totusi, ca si unii si altii vor accesa resursele de compasiune necesare unei bune convieturi.
Vă deranjează sau considerați ca fiind “greșit” și articolul scriitoarei J.K. Rowling care dorește ca sexul femeiesc să nu aibă sexul bărbătesc în aceeași toaletă și vestiar (indiferent de gen)?
Dacă un om cu cromozomi XY vrea sa facă pipi în același spațiu comun cu oamenii cu cromozomi XX și eu zic că asta e un pericol pentru siguranța femeilor, credeți că sunt plin de ură?
„dumneavoastra va adresati, probabil, “progresistilor woke” iar mie mi se pare ca se aplica la fel de bine si “traditionalistilor (?)” de tipul profesorului Calinescu.”
– Vi se potrivește ironia din poezia lui Sorescu, „Mania persecuției”, „tu îmi iei zilele și eu cred că tu îmi iei zilele”. Profesorul Călinescu n-a condamnat cărți ci doar a spus despre ele că-s bune sau proaste, n-a anulat conferințele colegilor pe motive de „supremația albilor”, n-a concediat pe nimeni pentru că nu gândește ca el, n-a interzis cuvinte în universități, n-a cenzurat cărți, filme și opinii de pe facebook, etc.etc. Când interzici cuvântul „mankind” cum s-a întâmplat la Univ din Bristol, doar pentru că e compus cu „man”, e chiar delir în sens patologic, același tip de delir în care cenzura comunistă interzicea în ultimii ani cuvântul „portocală”, pentru că i se părea o aluzie la faptul că nu mai existau portocale pe piață. DELIR – vă ajut cu definiția: „transformare semnificativă a relațiilor individului cu lumea, concretizată prin crearea unui univers propriu, total deosebit de al semenilor săi, dar care, pentru el, are astfel de trăsături obiective încât îi satisface convingerile și îi orientează comportamentul; este însoțit de percepții patologice, pseudoconstatări, halucinații, și are modalități diverse de manifestare” etc..
„Oamenii care spun despre ei ca au un gen diferit de sexul lor incearca sa dezvaluie celorlalti sufletul lor, nu trupul.”
– E ok, dar fiecare să meargă la toaleta lui, da? Nu vreau ca „oamenii ” ăia să intre la școală în toaleta fetelor mele, ca să le dezvăluie trupul lor, nu sufletul. 🙂 Și dacă „oamenii” au o problemă cu genul lor, sau au ei orice problemă, nu?, n-am chef să facă din asta nici manuale obligatorii, nici presiuni ideologice.
Foarte bine ca domnul profesor nu a facut nimic din cele enumerate de dumneavostra. Sa o tina tot asa! Eu vorbeam despre ce a facut in articolul la care ati facut trimitere. Faptul ca a facut de multe ori lucruri corecte nu inseamna ca nu a gresit acum.
Observ ca va vine greu sa-i numiti oameni pe cei al caror gen nu se potriveste cu sexul lor (zic asta din cauza felului in care ati folosit ghilimele). Ce alt cuvant va vine in loc? Cum ati prefera sa-i numim?
Vă citam, „oamenii care spun despre ei” – deci „oamenii” ăia, despre ei vorbeam
“Există, așadar, peste tot o sete după dreptate și în același timp pentru pace. Cele două sunt corelative, iar legătura dintre ele a surprins-o avva Pimen în modul său propriu.
Când bătrânul zice să dai jos sau să ușurezi „dreptatea ta”, devine limpede că nu vorbește despre dreptate în general, că nu invită la rău, la nedreptate, ci dimpotrivă. „Dreptatea ta” nu este niciodată dreptatea lui Dumnezeu ori, pur și simplu, Dreptatea însăși. S-ar putea foarte bine ca dreptatea ta să fie piedică împotrivă Dreptății și sursă de tulburare. În condiția umană, căzută, peste ochii tuturor este așezat un văl gros, opacizat și mai tare de mândrie și de centrarea pe sine. În acest context, dreptățile noastre, luate laolaltă, sunt divergente, contradictorii și lupta pentru dreptate se arată a fi doar o luptă pentru afirmare egoistă. Într-un asemenea context vine cuvântul avvei Pimen, care spune că pentru a avea acces la Dreptate e nevoie să dai jos o parte din dreptatea ta. Adică trebuie să dobândești libertate față de propria ta perspectivă, care este inevitabil una incompletă și, din cauza aceasta, te poate bloca și ține departe de adevăr. Abia în clipa în care vei reuși să faci o asemenea mișcare de renunțare la sine, vei putea să dobândești pacea, care este consecința dreptății și a adevărului.
În același timp, avva Pimen propune în această apoftegmă un troc. Renunță puțin la dreptatea ta (care, totuși, în anumite condiții s-ar putea să fie identică, să se suprapună peste Dreptate) și vei primi în schimb pace. Zilele vieții unui om sunt puține. Privite în perspectivă, înspre viitor, cu toată incertitudinea lor, ele pot părea a fi multe. Retrospectiv se dovedesc, însă, a trece ca un fum, rapid și fără prea multă consistență. Puse în balanță dreptatea și pacea, talerul păcii atârnă mai greu. Merită, deci, să renunți puțin la dreptatea ta pentru a obține pacea care, strălucind, luminează viața ta și a celor din jur.”
Avva Pimen, despre dreptate si pace
Mai sus, din art. Pr. Paul Siladi, Ziarul Lumina, iulie 2020
Salve! … numa așa , \ … calea…
Eu nu l-am intalnit pe Iisus si nici nu mi s-a aratat. (posibil nici sa nu fie spre folosul meu sufletesc asta, momentat). insa, din ce am citit in evanghelii, tin mult la el. il iubesc. il iubesc din toata inima, nu pot spune. Sa-mi spuna cu mana pe inima cati il mai iubesc cand spune: iubiti pe vrajmasii vostri (spala-i picioarele lui Iuda), binecuvantati pe cei ce va bleastama?! Eu unul nu. Altii poate spun ca da insa daca e sa le vezi viata si comportamentul, una spun si alta fac. Nu zic ca ar fi oameni de nimic, dar nici oameni desavarsiti nu sunt si poate ca nici nu tind spre desavarsire, desi spun ca da. asta ma deranjeaza. eu unul nu vreau sa fiu desavarsit. mantuit da.
O fi pogoramant, dar iata ca si iisus cand a fost batut in curtea arhierelui a spus: daca am grait ceva rau, dovedeste, daca nu: pentru ce ma bati? Cuvinte iesite din gura lui, conform Evangheliei, ca nu am fost de fata. Tot el, cateva ore mai tarziu a implinit iubirea vrajmasilor rugandu-se pentru iertarea celor care PE NEDREPT l-au batjocorit, hulit, scuipat, rastignit.
mai vreau sa dau un exemplu. cand a fost ispitit sa transforme piatra in paine, a rasp: Scris este, nu doar cu paine va trai omul. Mai tarziu, cand era cu multimile in pustie Iisus nu le-a zis: va e foame? si ce? nu numai cu paine va trai omul ci cu tot cuvantul care iese din gura lui dumnezeu. Nu. atunci a inmultit prin minune painii si pestele. Acelasi Iisus. ok, e si aici un pogoramant, dar iata: aceeasi problema, foamea: – 2 solutii diferite.
Legat de neucidere: ar fi varianta fugii. dar sa zicem ca nu ai unde fugi. Banuiesc ca nu va e strain Fenomenul Pitesti, Aiudul. ce solutie ai? da, te rogi lui iisus si lui Dumnezeu sa te scape. Poate ca o face, poate ca nu (din motive binexuvantate) si mori si te ia in Rai. happy end.dar daca te lasa sa traiesti in chinuri, chinuri provocate de un tiran, mai functioneaza, nu ucide? in conditiile in care nu poti nici fugi? Sau iti da putere Dumnezeu sa treci cumva peste? Ca omeneste nu ai cum scapa.
Inchei prin ceva spus de Parinele Paisie aghioritul. nu e cuvant cu cuvant dar cam asa s-a exprimat. Cartea lui nicolas zurnazoglou,
paisie- marturii ale inchinatorilor. ” Daca ar fi sa spuna Dumnezeu: gata, s-a umplut Raiul, stii cati ar spune: Pai si-atunci toate cate le-am facut pentru ce? Putini ar spune Slava Cerului ca s-au mantuit atatia incat sa se umple Raiul. ar fi si o nebunie sa spuna careva Doamne, acela a trait iadul inca de aici, ia-l pe el in Rai iar pe mine trimite-ma in iad. Gandul imi spune ca unul cu o asemenea dragoste ar face si acolo Rai. “nu sunt cu exactitate cuvintele din carte, eu le spun din memorie, dar cu aproximatie cam asa a vorbit parintele paisie. si iadul nu e jucarie. e foc, vierme neadormit. chinuri groaznice. si nu doar o zi doua. vensic. nu m-as cere in iad nici pentru iubita mea (inca de la 8 Ani idealul meu a fost tristan si isolda, mai imi plac si romeo si julieta, orfeu si euridice) – daca as avea una, si nici pt mama pe care o iubesc enorm si care a murit chiar anul trecut. daca doamne fereste e in iad, as plange zi si noapte sa fie si ea in rai, dar atat. nu as schimba locuri. Iar pt cineva care chiar e in iad: iuda, irod- ucigasul de prunci, posibil Turcanu, da-i in plm . ok, tot ce pot eu face, e sa ii vreau nechinuiti, dar inchisi, departe de mine si de cei dragi cu care ar face tot felul de grozavii, daca ar avea putere. corect, ar fi ca ei sa pateasca tot raul pe care ar vrea sa-l faca pe nedrept altora, dar nu ma bucura asta. dar nici sa ii invit la cina cu mine, fie si intrun loc public. revenind la spusele parintelui paisie cu raiul, as fi vrut sa fac parte din a 2-a categorie de oameni dar fac parte din prima. Totusi, chiar si aia sunt oameni care cred in Dumnezeu, in Iisus, il iubesc. Dar pana la urma, fiecare isi vrea binele, e pe interes. dintre crestini, chiar daca nu vor multa bucurie si rasplata aicii, cu siguranta o vor dincolo. Ceea ce vreau si eu pentru mine si pentru cei dragi. Am cateva pers la care tin. Ba nu m-ar deranja deloc ca acolo in Rai sa fie mai fericiti decat mine, dar cu siguranta vrea si eu acolo. si uite, sigur ca lucrurile au iesit rau, initial dar chiar si intro familie placuta lui dumnezeu, rebeca isi sfatuieste fiul sa fure binecuvantarea fratelui sau. din multa iubire pentru fiu dar iata unde se ajunge.
„eu unul nu vreau sa fiu desavarsit. mantuit da.” – dacă spuneți asta ca pe o neputință, adică dacă o spuneți cu umilință, atunci cred și că veți face multe lucruri bune, și că vă mântuiți. 🙂
Sunt curios cum explicati sintagma biblica: “M-au urat pe nedrept”, practic insusi Dumnezeu se indreptateste spunand ca aceia nu aveau dreptate sa il urasca. Aaa, ca ii lasa in continuare sa il urasca, sa il rastigneasca pe Fiul sau, nu zic nu. Dar nu pana si Dumnezeu se indreptateste? Sau poate ca una e dreptatea lui Dumnezeu si alta a oamenilor?
Revenind la “Sa nu ucizi”, am cateva chestii din Biblie. Oare nu iisus spune: de-ti va gresi fratele tau, mustra-l ? Adica iata, el a gresit, el e vinovat iar eu sunt nevinovat, adica exista unul care are dreptate iar celalalt nu. Chiar mantuitorul pe cruce, spune: parinte iarta-i, ca nu stiu ce fac. le gaseste si scuza. nu stiu ce fac. dar nu spune ca ar avea dreptate. nu spune, farisei, carturari, iuda, pilat, oameni care ma rastigniti: iertati-ma. nu spune iertati-ma. adica sa spuna ca el ar fi vinovat. nu! ci spune, iarta-i, parinte. adica da, se roaga pentru ei, dar ii si responsbilizeaza, le spune ca SUNT VINOVATI.
ce parere aveti de: “veniti la mine toti cei osteniti si IMPOVARATI iar eu va voi odihni pe voi”, corelat cu: “ca leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor sa le miste.” ?!
Stiu ca nu e desavarsirea dar nu sunt tot sfaturi ale lui iisus: feriti-va de profetii mincinosi, lupi rapitori? dupa roadele lor ii veti cunoaste. sau: cand va vor prigoni intr-o cetate, fugiti in cealalta?! si la fel partea cu de-ti va gresi fratele tau… la final e: daca nici de Biserica nu va asculta sa-ti fie ca un pagan si ca un vames. asta ce inseamna? nu cred ca inseamna sa mori pe cruce pt. ispasirea pacatelor lui ci sa-ti fie ca un pagan inseamna sa il ignori, sa va vedeti fiecare de drum. sau nu inteleg eu bine? doar ca nu e ca si cum respectivul dispare pur si simplu, deci chiar si ignorarea lui, nu se prea poate. e un coleg de servici, un vecin/ o vecina, un om cu o oarecare pozitie sociala. (ahab si via lui nabot.) nici eu, nu pot pur si simplu sa dispar ca sa nu mai avem contact unul cu celalalt sau poate chiar sa pot, nu vreau sa fug din oras, din tara doar pt. ca unui psihopat i s-a pus pata pe mine.
„sa-ti fie ca un pagan si ca un vames” – Mântuitorul ne-a arătat ce-au fost pentru El și „păgânul” și „vameșul”.Tot așa trebuie să facă și cel ce urmează Mântuitorului. Asta spune Iisus prin „să-ți fie ție ca”, nu disprețul, nu ignorarea.