Un car cu lemne pentru Bărăcani

Citesc că într-un sat din Moldova o bătrână a murit de frig zilele trecute, iar pe soțul ei l-au găsit reporterii aproape degerat, într-o căsuță cu geamurile sparte. Aveau niște lemne în curte, dar voiau să facă economie. Asistenta socială din comună a declarat că nu știa de ei. Mă întreb dacă asistenții sociali au și program de teren, sau așteaptă să ajungă la birourile lor „cazurile” vulnerabile și disperate.

Dar mai mult mă întreb dacă în sate de felul acesta preoții mai fac vizite pastorale, altele decât cele din goana Crăciunului și a Bobotezei. Dacă-și cunosc credincioșii și greutățile acestora, din casă în casă, dacă alertează ei înșiși serviciile sociale când e nevoie, sau dacă pun mână de la mână în parohie, să-i ajute pe cei mai nenorociți. Nici nu vreau să mă gândesc ce e prin parohiile de oraș, cu mii de familii „arondate”, cărora nu le mai trece nimeni pragul, să le spună simplu, omenește, am venit să văd cum o duceți și ce pot să fac pentru voi.

Cu ocazia asta mi-am amintit de povestea de mai jos, pe care am scris-o acum vreo zece ani, dar nu știu cum a dispărut de pe blog. Scena finală a inspirat între timp o secvență din scenariul unui scurtmetraj prezentat la Cannes în „Quinzaine des Réalisateurs” („O umbră de nor”, regia Radu Jude, 2013).

© Constantin Prodan, pentru „Jurnal scoțian”

Pe vremuri, la mine în parohie, într-un sat de la marginea județului, mă jucam din când în când de-a Moș Nicolae. Sat mic, necăjit, 80 de familii. Noroc de niște oameni buni care mă ajutau. Mergeam la Polirom, la Silviu Lupescu: „Silviu, am în sat niște oameni prăpădiți, dă-mi niște bani să le iau de mâncare”. Și Silviu scotea din buzunar. Mergeam la Spitalul „Sfânta Maria”, la domnișoara doctor Simona Gavrilescu: „Simona, am în sat niște copii bolnavi și n-avem medic. Nu vii tu să-i vezi?”. Și Simona își punea cizmele de cauciuc și venea. Fără ei n-aș fi scos-o la capăt, măcar așa, cât de puțin.

Odată, de un Sfântul Nicolae, dau peste o casă cu douăsprezece suflete, dacă se poate numi casă patru pereți lipiți cu lut și acoperiți cu resturi de tablă. Vreo șapte-opt copii înghețați, două surori mai mari cu burta la gură, părinții, fără slujbe, munceau cu ziua și trăiau din te miri ce. Tocmai ce aduseseră un cărucior de „ciocane” și umpluseră casa de fum. „Da’ n-aveți lemne?” întreb și eu, ca să zic ceva. „N-am apucat să luăm”, spune bărbatul, „sunt tare scumpe”.

Nu mi-a mai tihnit seara. M-am dus la nea Costache, epitropul bisericii. „Nea Costache, câţi bănuţi avem la biserică?” O nimica toată, dar tot ajungeau de-un car cu lemne. I-am luat pe toți și i-am dus omului. „Uite, ia mâine un car cu lemne, și duminică să veniți la slujbă”.

Duminica următoare au fost toți în biserică. Lumea a cârtit puțin, că de ce cheltui banii bisericii pe Bărăcani (așa le era porecla, de la baraca în care locuiau), dar văzându-i frumușel la slujbă, și pe copilașii lor morfolind cuminți prescuri, m-au iertat.

Bărăcanii n-au mai lipsit de-atunci din biserică. După câtva timp, ne-am făcut și cumetri, că una din fete a născut un băiat și au venit să li-l botez. Iar când a fost să facem biserică nouă în sat, au fost printre primii să dea o mână de ajutor.

Bărăcanii s-au aranjat, dar eu era s-o încurc la vremea aceea cu șefii mei. Când să fac „raportul contabil” anual (orice paroh are datoria aceasta, să arate cum a cheltuit banii enoriașilor), am luat formularul, l-am sucit pe toate părțile. Unde să trec banii bisericii, pe care-i dădusem Bărăcanilor? Erau acolo tot felul de rubrici: lumânări, tămâie, botezuri, morți, nunți, dascăl, curent etc., dar niciuna „pomană” sau „milostenie”. Am luat pixul și am scris apăsat, la sfârșitul formularului: „De pomană: un car cu lemne pentru Bărăcani. 300000 lei”.

Duc raportul, îl ia părintele protopop, îl întoarce pe toate părțile, vede că nu-mi plătisem „dările” către episcopie. Se uită lung la ultima pagină. „Ce e aia, de pomană”?, mârâie în colțul gurii. „De pomană, adică milostenie”, zic. „Adică am dat un car de lemne de pomană unor săraci”.

Mă privește peste ochelari. „Din banii parohiei?” „Păi aș fi dat din salariul meu, dar nici eu nu mă ajung cu banii”.

Lasă hârtia deoparte. „Mă, tu ai venit să faci pe nebunul cu mine? Asta se cheamă delapidare de fonduri”. „Așa se cheamă?”. Se enervează. „Așa! Faci pe deșteptul. Las’ că văd eu ce-o să-i spui Preasfințitului”. „O să-i spun că așa m-a învățat Mântuitorul, să delapidez banii parohiei și să-i împart cu toți sărmanii”. Până la urmă m-a iertat protopopul, cât că era om bun, cât că i-oi mai fi spus eu și altceva, că eram rău de gură.

În fiecare an, de Sfântul Nicolae, îmi amintesc de Bărăcani și de carul cu lemne. O nimica toată, la urma urmei, niște firmituri de la masă, dar care au schimbat viețile a doisprezece oameni, așa cum, mai demult, o Pâine întreagă i-a schimbat pe alți doisprezece, și așa a început totul.

Nu e bine că-mi amintesc și, uite, mai și povestesc spre lauda mea, așa că mi-am cam pierdut plata în cer. Doamne, știu că Te-am supărat, dar măcar pentru rugăciunile Bărăcanilor, miluiește-mă pe mine, păcătosul. („Jurnal scoțian”, 2011)