câteva precizări despre „prezidarea Liturghiei”

În urma articolului meu de ieri despre „prezidarea Liturghiei” mai multe persoane, inclusiv o cititoare a blogului într-un comentariu mi-au atras atenția că „présider l’Eucharistie” este o expresie uzuală în limba franceză, așadar de ce n-ar putea fi împrumutată și în română. Cred că sunt necesare câteva precizări.

Limbajul credinței este esențial, pentru că – spun deja o banalitate – gândim cu cuvinte. De aceea au și fost concilii ecumenice care s-au întrunit pentru un singur cuvânt. Mai ales sunt importante acele cuvinte care poartă „conținuturi conceptuale” specifice unei culturi, unei religii, unui tip de gândire, cunoaștere și raportare la lume. Subliniez încă o dată, gândim cu cuvinte inclusiv credința noastră. De exemplu, vechii evrei nu spuneau „i-au pus numele Ioan” (traducere curentă în bibliile moderne), ci „au chemat numele Ioan”, pentru că în cultura iudaică numele chema o binecuvântare (sau o menire) peste purtător. Iată cum „a pune numele”, așa cum se spune azi, nu e totuna cu expresia biblică „a chema numele”.

Revenind la expresia „présider l’Eucharistie”. Poate că în limba franceză este una cât se poate de benignă (având în vedere vechimea ei și conotațiile verbului latinesc praesideo „a conduce”, „a avea în grijă ceva”) sau poate că exprimă un conținut cultural specific unei teologii în care episcopii sunt vicarii Christi. Însă oricum ar sta lucrurile, tradusă în limba română ea șochează prin denotația ei imediată, cu atât mai mult cu cât expresia n-a fost utilizată niciodată în limbajul bisericesc. E atât de simplu. Când spun pe românește că cineva „prezidează Liturghia”, înseamnă că numesc figura centrală, cea mai importantă a acestei slujbe. Or figura centrală a Liturghiei, dacă mai trebuie să amintesc, este Hristos, nu episcopul sau preotul. Când spun că „slujește Liturghia”, înseamnă că numesc un „slujitor”. Gândim cu cuvinte!

Nu s-a spus niciodată în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române că un episcop sau preot „prezidează Liturghia”, ci „slujește”, „liturghisește”, „face”, „aduce”, „săvârșește”, „celebrează”, „oficiază” (mai nou) sau, în limba veche, la Coresi, „cântă Liturghia”. 

Cineva îmi atrăgea atenția că în formularele liturghiei se vorbește despre „protos”, proestós sau proistámenos, adică „întâiul” sau „conducătorul” unei slujbe, așadar noțiunea de „prezidare” a ei n-ar fi departe. Niciodată însă acești termeni n-au fost referenți la Liturghie, ci la soborul care slujește Liturghia. Cea mai veche mărturie despre utilizarea cuvântului o întâlnim într-un text din secolul al doilea al Sfântului Iustin Martirul: „se aduce întâiului dintre frați (τῷ προεστῶτι τῶν ἀδελφῶν) pâine și un pahar de vin amestecat cu apă” (Apologia I, 65.3). Așadar, „întâiului dintre frați”, protosul soborului am spune astăzi. (Traducerea din PSB este greșită, „cel care prezidează adunarea” (ironia sorții, pentru că n-am căutat-o intenționat!). Nu există nici verbul „a prezida”, nici cuvântul „adunare” în textul Sfântului Iustin; el arată exact așa cum l-am reprodus eu pentru cine știe un pic de greacă). Atunci când se slujește în sobor de preoți sau cu episcop e normal să existe un „protos” al adunării, un fel de „maestru de ceremonii”, dar n-am întâlnit nicăieri expresii de felul „protosul Liturghiei”, „Liturghia a fost prezidată de”, „întâi-stătătorul Liturghiei” etc.

Da, este adevărat, acest slujitor al Liturghiei este imaginea lui Hristos (nu locțiitorul său), dar numai pentru că Hristos este acolo, nevăzut, dar de față, aducându-se pe sine jertfă și liturghie. Hristos este figura cea mai importantă, el „prezidează” misterul liturghiei – căci asta este Liturghia, o taină, nu o ședință, nu o comisie, nu un sinod, nu o întrunire. De aceea episcopul ortodox, când slujește Liturghia, ajungând la momentul anaforalei, al sfințirii liturgice, își scoate de pe cap mitra, coroana – arătând că numai Unul este Arhiereul și Împăratul care „aduce și se aduce, primește și se împarte”.

Iar o să spună unii că sunt „Gică contra”, că am numai de criticat, că scriu negativ etc., dar acestora țin să le amintesc ceva. Nu-mi place nici mie, aș vrea și eu să pozez simpatic și luminos, dar între atâtea spirite serene ar fi păcat ca până și „Gică contra” să înceapă a posta panseuri despre nemurirea sufletului.