copilași, prinți moștenitori

„Sweet child in time, you’ll see the line / The line that’s drawn between good and bad…”

Îmi pare rău că n-am semnalat mai din vreme două greșeli în traducerea sinodală a evangheliei de duminică, despre vindecarea paraliticului din Capernaum (Mc 2,1-12). Le spun greșeli, deși textul grecesc este, în ambele cazuri, atât de simplu încât nu de greșeli e vorba, cât de obișnuita insolență a traducătorilor moderni de a aproxima limbajul evangheliei, fără nicio grijă pentru conotațiile sale hermeneutice care se pierd astfel printre rânduri.

Traducerea evangheliei de duminica trecută pune în gura Mântuitorului aceste cuvinte: „Dar ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ etc.” Nimic mai banal pentru ascultătorul de rând: mare e puterea lui Dumnezeu, inclusiv de a ierta păcatele! Însă (dincolo de topica defectuoasă a traducerii, pentru că nu despre „a ierta pe pământ” e vorba), nu cuvântul „putere” (dýnamis) se regăsește în textul grecesc, ci „autoritate” (exousía), sau „suveranitate”, „stăpânire”, „dreptul” de jurisdicție necondiționat (exousíai, la plural, era corpul magistraților). Versetul 2,10 din Marcu trebuie citit astfel: „Dar ca să știți că Fiul Omului are pe pământ stăpânirea/ autoritatea / dreptul de a ierta păcatele etc.”

Când Mântuitorul răstoarnă tarabele negustorilor din Templu, fariseii îi pun o întrebare folosind exact același termen: „Cu ce autoritate (exousía) faci aceasta? Și cine ți-a dat autoritatea (exousían) aceasta?” (Mt 21,23; bineînțeles că și în acest context traducerea sinodală are „putere”.) Nu e vorba așadar de „putere” (capacitate spirituală, politică, fizică, militară etc.), ci de autoritate sau suveranitate, aici în sens religios. Cu alte cuvinte, fariseii de la Templu îl întrebau: cu ce drept moral și religios ne înveți pe noi ce-avem și ce n-avem voie să vindem în Templu? (porumbei, vin liturgic, sărindare, nunți etc.)

Spre deosebire de „puterea” de orice fel, care poate fi trecătoare, fortuită, temporară, discreționară, tiranică, ilegitimă etc., exousía avea în limba greacă conotația de suveranitate, stăpânire, autoritate de drept. De aceea și folosirea în acest context a expresiei „fiul omului” – „ca să știți că Fiul Omului are autoritatea/ stăpânirea pe pământ de a ierta păcatele”: expresia „fiul lui cutare” desemna în lumea semită raporturi juridice patrimoniale, cu trimitere la moștenire, la urmași, la succesiune: ca „fiu al omului”, Iisus este ultimul „moștenitor a toate” (Evrei 1,2), în el este „recapitularea” omului și a întregii creații.

Interpretarea mai largă a versetului este aceasta: „Nu doar Dumnezeu în Cer poate ierta păcatele, ci să știți că și Fiul Omului are autoritatea absolută (stăpânirea) pe pământ de a ierta păcatele.”

Or lucrul acesta este extraordinar din punct de vedere teologic, pentru că trimite imediat la domeniul întreitei autorități a lui Iisus pe pământ, aceea de Împărat, Preot și Învățător, transferată mai apoi apostolilor și, prin aceștia, Bisericii sale: „V-am dat vouă autoritatea / stăpânirea (exousía) de a călca peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului” (Lc 10,19). Este „autoritatea (exousía)” de a da Duhul Sfânt, pe care vrea să o cumpere Simon Magul (Fapte 8,19) și de care este conștient Sfântul Pavel, când le scrie corintenilor: „autoritatea noastră (exousía) ne-a dat-o Domnul spre zidirea voastră” (2Cor. 10,8). Este, în fine, „stăpânirea” de care amintește ecfonisul de la Liturghie, dar și din alte rugăciuni: „Că a Ta este stăpânirea și a ta este împărăția, și puterea, și slava”.

Dar cea de-a doua greșeală de care aminteam este și mai supărătoare, pentru că este și mai simplă, adică insolența traducătorului a fost cu atât mai mare. Iisus nu-i spune paraliticului din Capernaum „fiule” (hyié), ci „copilule” (téknon): „Copilule, iertate au fost păcatele tale!”. (La fel în textul paralel din Matei 9,2.) Cu expresia „fiule”, în aparență afectivă, dar în realitate una „tehnică” în limbajul religios, distantă și comună, i s-ar fi adresat omului acela orice rabin, așa cum și astăzi preoții spun „fiule” oricărui credincios din biserică.

În schimb, dacă mai trebuie să o spun, „copilule” e o adresare care asumă dragostea, maternitatea, nașterea, responsabilitatea, dar mai ales legătura cu părinții, dependența, supunerea, educația, tot ce înseamnă relația cu părintele. Paraliticul din Capernaum nu era un „fiule” oarecare pentru Iisus, era „copile”, „copilașule”, era paternitatea Sa, dragostea Sa părintească, grija și răspunderea Sa, așa cum sunt toți paraliticii lumii acesteia, chiar dacă sunt sau nu aduși pe patul lor înaintea lui Hristos.

De altfel, Iisus folosește cuvântul „fiu” destul de rar, când se numește pe sine însuși „Fiul Omului” sau mai degrabă la plural, când termenul are, așa cum am spus, conotații patrimoniale, aici cu sens spiritual: „fiii lui Dumnezeu”, „fiii Luminii”, „fiii Împărăției”, „fiii Nunții”, „fiii Celui Preaînalt”, „fiii Învierii”, „fiii celui rău” etc.

În schimb, când se compară cu pasărea care-și ocrotește puii sub aripile sale, Iisus spune: „De câte ori am voit să adun pe copiii tăi, Ierusalime” (Mt 23,37). Pe apostolii săi de la Marea Galileei îi cheamă, după înviere, „copilași”: „Copilași (paidía), nu aveți ceva de mâncare?” (In 21,5; traducerea sinodală: „fiilor”). „Fiii” sunt ai poporului evreu („fiii lui Avraam”), dar „copiii lui Dumnezeu” sunt universali: „(Caiafa) a prorocit că Iisus avea să moară pentru neam, și nu numai pentru neam, ci și ca să adune laolaltă pe copiii lui Dumnezeu cei împrăștiați” (In 11,51-52). Când îi învață pe ucenicii Săi, Iisus îi numește „copii”: „Copii (tékna), cât de greu este celor ce se încred în bogății să intre în împărăția lui Dumnezeu!” (Mc 10,24). Așa cum în psalmul 33,11, „Veniți, copii, ascultați-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăța pe voi”, contextul și verbul „a învăța” ne trimit spre actul educării copiilor, e chemarea unui învățător pentru elevii săi: „Cine se va smeri pe sine precum copilașul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor” (Mt 18,4).

În sfârșit, apostolii Pavel și Ioan au preferat acest cuvânt, „copil”, celui de „fiu” atunci când vorbesc despre ucenicii lor. Timotei este lui Pavel „adevărat copil întru credință” (1Tim 1,2), „copilul meu iubit și credincios în Domnul” (1Cor 4,17), care împreună cu apostolul a slujit Evanghelia „întocmai ca un copil lângă tatăl său” (Filip 2,22). Onisim e un alt copilaș, „copilul meu, pe care l-am născut fiind în lanțuri” (Flm 10). Ucenicii lui Pavel sunt „copiii ai Luminii” (Ef 5,8), „copii ai făgăduinței” (Gal 4,28), iar când îi ceartă, îi ceartă „ca pe niște copii ai mei iubiți, căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți” (1Cor 4,14-15).

Copiii credinței („copii nu la minte, ci copii față de răutate”, 1Cor 14,20) primesc dreptul / autoritatea suverană să se nască din nou, de la Dumnezeu: „Și celor câți l-au primit (pe Hristos), le-a dat autoritatea (exousían) ca să se facă copii (tékna) ai lui Dumnezeu” (In 1,12). Iar Pavel confirmă că odată primită această autoritate, copiii lui Dumnezeu devin și moștenitorii Săi: „Suntem copiii lui Dumnezeu și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori ai lui Dumnezeu” (Rom 8,16-17).

Copii, da? Copilași și copile, prinți moștenitori și prințese, nu „slugi”, nu „robi” (acești termeni doar ca să ne aducă aminte că în casa Tatălui nostru toți trebuie să se supună și să lucreze.)