unde greșește Înaltul Teodosie

Are dreptate dl. Bănescu să critice modul provocator în care Înaltpreasfințitul Teodosie a vrut să afle toată lumea că el își împărtășește credincioșii, dar altfel am tot respectul pentru gestul liturgic (în sine), cât se poate de normal pentru un slujitor al Liturghiei.

Pentru că ori nu slujește deloc Liturghia, ori, dacă o face, trebuie să-i împărtășească pe cei care vin de bună voie la sfântul potir. O liturghie fără cuminecarea participanților (sau cu oprirea lor de la împărtășire) este o Taină neterminată, asta o spun toți teologii Bisericii și nici toate sinoadele lumii la un loc nu pot decide „amânarea împărtășirii”. E ca și cum ai boteza un om doar arătându-i apa.

De aceea Sinodul nostru trebuie să identifice cât mai repede o soluție pentru ieșirea din această criză liturgică, în acord nu atât cu lingurița, cât cu învățătura dogmatică a Bisericii despre comuniune. (Sper, totuși, ca această soluție să fie inspirată într-un fel de modelul liturgic vechi, nu de obstinația linguriței cu prețul înmulțirii ei, o sminteală mai mare după toate discuțiile de până acum.)

Dar apropo de gestul Înaltului Teodosie și de cei care vin de bună voie, cum ziceam, la cuminecare.

În Marea Britanie, țara europeană cu cea mai mare mortalitate asociată pandemiei și unde bisericile sunt efectiv închise (preoții slujesc acasă ori în paraclise private), dreptul asistenței religioase la cerere este în continuare inviolabil.

„La cerere” înseamnă că oricine are dreptul să solicite și să primească în nume personal un serviciu religios, cu asumarea tuturor riscurilor de îmbolnăvire. Nu numai acasă, dar și la spital, de exemplu, iar acum trei săptămâni am împărtășit de urgență o femeie internată în secția de covid-19 la Victoria Hospital din Kirkcaldy (a și murit a doua zi). Deși familiei i s-a interzis accesul în salon, eu am fost primit fără nicio împotrivire, după ce-am declarat că-mi asum riscul.

Așadar, într-o țară ca Marea Britanie, unde vizitele la domiciliu sunt complet interzise, oricine poate primi acasă un serviciu religios (inclusiv botezul!), dacă invocă dreptul său la asistență religioasă. Nu înțeleg de ce n-am fi mai toleranți și în România cu dreptul credincioșilor de a se împărtăși cum vor ei și pe riscul lor, cu atât mai mult cu cât bisericile sunt deschise. Asta, repet, până la găsirea unei soluții care să nu pună nicio viață în pericol.

Unde însă nu mai sunt deloc de acord cu Înaltul Teodosie, dincolo de ostentația belicoasă a gestului său (parcă în Liturghie spunem „ușile! ușile!”, nu invităm televiziunile), este maniera în care îi tulbură și mai mult pe credincioși cu declarații patetice de genul: „Cel mai sfânt lucru este socotit acum ca o osândă!”

În afară de faptul că nimeni sănătos la cap nu a „osândit” până acum Euharistia creștinilor, e foarte grav că un ierarh al Bisericii se folosește de cuvinte grele pentru a condamna practic înaintea credincioșilor datoria statului de a se îngriji de sănătatea lor. Chiar dacă această datorie presupune inclusiv chestionarea unei lingurițe plimbate din gură în gură, pentru că, ce să vezi, statul este ateu și-și bagă nasul în toate.

În locul unui discurs echilibrat, mult mai important în acest moment pentru negocierile sinodului cu statul, de exemplu despre dreptul Bisericii de fi tratată potrivit exigențelor ei „profesionale”, la egalitate cu celelalte instituții (de pildă nu poți să spovedești la distanță, așa cum nici un dentist nu tratează dinți de la distanță, nu poți să ai zece potire, așa cum nici în restaurante nu ai zece bucătării etc.), ierarhul de la Constanța, în prima lui predică de la deschiderea bisericilor pentru credincioși, toarnă gaz pe foc ca să-i inflameze și mai mult. 

Dezamăgitor pentru un ierarh mi se pare și reducționismul teologic pe care-l practică în explicarea Tainei Euharistiei, cu concizia unui telegraf: „În Sfântul Potir este Hristos! Dumnezeu nu se îmbolnăvește niciodată! Și nu îmbolnăvește pe nimeni!”

Dacă despre starea de sănătate a bunului Dumnezeu n-avem nicio grijă, și dacă, la fel, n-avem nici cea mai mică bănuială că Hristos ar vrea să îmbolnăvească pe cineva, mă așteptam ca un ierarh preocupat de viața duhovnicească a credincioșilor lui să-i învețe pe aceștia relația adevărată, dogmatică, dintre Euharistia în sine și actul împărtășirii, nu să le acorde satisfacția comodă a gândirii magice de care vorbeam în ultimul meu articol. (O gândire mecanicistă pe care am identificat-o în multe predici din aceste zile.)

Las ultimul cuvânt marelui teolog și mistic bizantin Nicolae Cabasila: 

„Sfințirea credincioșilor (prin cuminecare -n.m.) cere neapărat și râvna sau conlucrarea noastră. Căci harul ne sfințește prin Sfintele Daruri numai dacă ne-a găsit pregătiți pentru sfințire. Însă dacă ne-a aflat nepregătiți, nu ne aduce niciun câștig, ci, dimpotrivă, ne pricinuiește o nemăsurată pagubă. (…) Adică: să ne rugăm ca Sfintele Daruri să lucreze asupra noastră și să nu li se ia puterea harului, după cum atunci când Mântuitorul trăia printre oameni erau unele cetăți în care mâna Sa cea atotputernică nu putea să facă minuni din pricina necredinței lor (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, cap. 34, traducere de Ene Braniște, 1997).