Înțeleg că un episcop din țară cere preoților să nu-i mai împărtășească pe credincioși în duminicile de peste an, dacă aceștia nu postesc trei zile la rând și nu ajunează. Cu alte cuvinte, dacă un credincios cuminte ascultă de Biserică și postește miercuri și vineri, așa cum este rânduit, se spovedește și primește dezlegarea păcatelor, iată că, în eparhia circularelor despre trupul și sângele Domnului, nu se poate împărtăși duminică. I se mai cere o zi de post în plus. Și o ajunare. Doar-doar s-o răzgândi omul.
Unei asemenea inițiative „cucernice” i se potrivesc perfect cuvintele Sfântului Pavel din Coloseni 2,23: „Unele ca acestea au oarecare înfăţişare de înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului, dar n-au nici un preţ împotriva îndestulării cărnii”.
M-aș fi așteptat ca un episcop să ceară credincioșilor, mai ales în aceste vremuri de ură și cumplită dezbinare, mai multă cateheză, rugăciune, pocăință, inimă bună și dreaptă socotință, sau măcar să mai lase Facebookul și să pună mâna pe Evanghelii, dar afli că exact asta le mai lipsea pentru a-l primi pe Mântuitorul: o farfurie de fasole în plus.
Dincolo de limbajul legalist de Templu în care este scrisă circulara (voi reveni asupra ei într-un articol separat), măsura celor trei zile de post exclusiv pentru mireni, deoarece nici preoților, nici diaconilor, nici episcopilor, ba chiar nici călugărilor nu li se cer trei zile de post în cursul unei săptămâni obișnuite, este culmea acelei fățărnicii popești despre care vorbește Mântuitorul în Matei 23,4 („leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte”).
*
Scriam anul trecut, în comentariul meu la evanghelia femeii cananeence (Matei 15,21-28):
Acestei femei păgâne (și fără nicio învățătură despre Mesia), Domnul îi spune „mare este credința ta”. Dar ce fel de credință putea să aibă o femeie păgână și, mai ales, ce face o credință să fie „mare”? (…) Mai înainte de orice învățătură teologică și de orice cunoaștere dobândită, credința este o mișcare a inimii. Credința care se găsește în tot atâtea mișcări spre Dumnezeu ale unei inimi curate. (…)
Poate ar trebui să reflectăm mai mult cum, și de ce, și când împietresc inimile credincioșilor, în ce moment al parcursului lor de credință. Nu cumva pentru că trăiesc prea mult într-o captivitate ritualică a religiei, care duce în ei la depersonalizarea credinței și reconstrucția acesteia într-un cadru exclusiv instituționalizat, comod și suficient?
Am cunoscut mulți oameni convinși că sunt „credincioși” doar pentru că merg duminică de duminică la biserică și postesc de două ori pe săptămână. La spovedanie, după ce-i ascult, obișnuiesc să-i întreb: ce-ai făcut ultima dată pentru aproapele tău? Pe cine ai iertat ultima dată și de ce? Care sunt binefăcătorii tăi și cum le mulțumești? Vorbește-mi două minute despre iubire. Povestește-mi episodul din Evanghelii care te-a impresionat cel mai mult. Spune-mi ce înțelegi din versetul „Fericiți cei curați cu inima”. Și așa mai departe.
Și inima celor mai mulți împietrește pe loc, incapabilă de mișcările firești ale credinței mântuitoare.
(„Pâinea credinței și coșul cu firmituri” – textul complet, în volumul Lumea ca o zi de vineri, Editura Doxologia, 2021.)
JURNAℓ SCOȚIAN 
Joseph de Maistre spunea ca o natiune are conducatorii pe care ii merita . La noi , probabil , se extinde , in unele locuri , si la nivel ecleziastic 😦 . Va multumesc ,parinte , pentru ca ati revenit . Doamne ajuta !
Îmi vin multe în minte, și parcă nu le-aș da curs!… Pentru că oricum, tot sminteală ar fi!
Acesta este un subiect tare delicat și atât de personal și de intim!…
Viața m-a dus departe de țară… Îmi amintesc odată, la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex, la sfârșitul Sf. Liturghii, credincioșii s-au așezat să primească sfintele Taine. M-am retras într-un colț, nevrednic cum eram… (și sunt!!!). Un frate pe care nu-l cunoșteam, m-a întrebat de ce nu mă așez împreună cu ei, și am răspuns că n-am știut că se poate așa și oricum nu eram spovedit din postul Paștelui, și trecuseră vreo două luni. M-am mirat atunci că există unele locuri ideale, unde poți dobândi instantaneu bucuria Duhului Sfânt, în fiecare duminică! Evident, am rămas în colțul meu, convins fiind de nevrednicia mea.
Timpul a trecut. Revenit în țară, părintele stareț la care obișnuiam să mă spovedesc, era tare bolnav și cu greu mai spovedea pe câte cineva in acele zile sub tratament. În drumul meu, m-am oprit la o mănăstire apropiată, căutând parcă un duhovnic mai tânăr, pe care să nu-l obosesc cu prezența mea.
Am stat mult… de vorbă, pentru că în mintea mea, aceea nu părea o spovedanie, ci un dialog între doi amici cumsecade!… Și pentru că nu mâncasem, m-am și împărtășit. Dar mi s-a spus că din acel moment mă pot împărtăși in fiecare duminică fără dezlegare, cu condiția să am conștiința curată! În mintea mea, cuminecarea fără post, nu încăpea nicicum! Săptămâna e intensă, vineri zi de post, iar sâmbăta te mai înfrupți cât mai poți, din plăceri lumești! Cum să îndrăznești să deschizi gura pentru a primi sfintele și de viață făcătoare taine? Și totuși, cu greu… am îndrăznit!… Dar nu mi-a fost deloc comod. Apoi a mai urmat o altă zi când parcă sentimentul acela de vinovăție, se topea!… Oricum nu eram (și nu sunt) vrednic nicicum, iar ca mirean cu atâtea încercări zilnice, cum puteam să cred într-o conștiință curată?… Iar Dumnezeu a orânduit în așa fel încât să-mi doresc să mă retrag.
Nu neg necesitatea împărtășirii fără post pentru bătrâni în virtute și osteneală, dar pentru noi cei de rând, nu cred că se pune problema! Și-apoi… ce este postul? Parcă de o farfurie de fasole în locul celei de carne e vorba? Păi cea de fasole oricum e mai sănătoasă!… Până la urmă este vorba de O SINGURĂ ZI de post în plus, pe lângă vineri: sâmbătă. Duminică, o jumătate de zi nici nu se mai pune!… De fapt este vorba că ASTĂZI, cu atâta confort, cu atâtea risipiri deloc duhovnicești, cu atâta Facebook și televizor, când ne rugăm pe fugă și cu gândul la toate câte ne fac șefii, colegii, politicienii, cu gândul la facturi și credite bancare, cu gândul la concedii de vis, sau pur și simplu că ai auzit o bătaie la motor care nu-ți place, cred că suntem demult în curtea “celuilalt”, inconștienți, visând la “un loc curat, un loc luminat, un loc cu verdeață, unde sfinții se odihnesc!”…
Fraților, sunt pustnici care se împărtășesc de câteva ori în an, NU fără spovedanie și dezlegare, deși sunt mai vrednici în credință decât însăși duhovnicii care-i dezleagă… De post, ce să vorbesc?! Să nu ni se pară simplu! Dacă avem o problemă de sănătate, o operație urgentă, un gând sumbru, orice preot ne va împărtăși la dorință, fără post. Altfel mi se pare o mare îndrăzneală în nebunia în care trăim!!!
Indraznesc sa spun si eu ceva, ca raspuns, desi nu fara strangere de inima…
Si pe mine m-a dus viata in strainatate, dar chiar in Romania, putin inainte de plecare, am ajuns la un duhovnic care m-i a ingaduit sa ma impartasesc mai des, dupa ce i-am spus cat de mult mi-o doream, caci am simtit ce schimbare puternica, discreta, dar mare si puternica, a adus in viata mea Impartasania! De mai multi ani mergeam regulat la Liturghie, dar cum am inceput sa ma impartasesc regulat am simtit o mare schimbare, un ajutor de nepretuit, de care n-as mai vrea sa ma lipsesc cat traiesc!
Sunt in strainatate de 19 ani si mult iubitul meu duhovnic mi-a dat voie sa ma impartasesc la fiecare Liturghie! Chiar si cand stiu ca am pacatuit (si oare cand nu pacatuiesc?), daca nu am reusit sa ma spovedesc inainte, ma impartasesc si ma spovedesc dupa! Nu va pot spune ce ajutor si schimbare in bine a adus in viata mea!
Tocmai in nebunia in care traim, sigur ca este o mare indrazneala, dar daca nu la Domnul voi cere salvarea, atunci la cine? La noi se face Liturghia si in cursul saptamanii, dimineata devreme, si merg inainte de-a merge la lucru, si ma impartasesc, si iarasi, nu am cuvinte sa va spun cum imi schimba ziua! Si incet, incet, intreaga viata! Ma ajuta enorm, in nebunia in care traim! Sunt tare recunoscator ca noua nu ni se cere sa ne spovedim inainte de fiecare Liturghie si sa tin post trei zile consecutiv inainte…
Poate ca nu suntem toti la fel, dar cei ca mine, care au mai mare nevoie de Impartasanie (caci si in medicina, celor mai grav bolnavi li se dau medicamente mai tari si in doze mai mari), cred ca inteleg bine si le merg la inima scrierile Parintelui!
Sa ne traiti intru Multi Ani, Parinte!
Spuneam, e tare delicat acest subiect, si fiecare caz în parte este unic.
Omul este influențabil și perfectibil în același timp. Dacă n-ar fi supus zilnic unui tir imens de încercări, probabil i-ar fi mai ușor să răsufle ușurat la sfârșitul zilei. Îmi amintesc cei 15 ani cât am fost „afară”… N-am simțiti niciodată ce înseamnă stres, lipsă, dezamăgire… Ziua de lucru era luuungă și intensă, iar întâlnirea cu Dumnezeu de duminică era ca o binecuvântare pentru săptămâna tocmai încheiată și cea care stătea să înceapă…
Odată. la biserica unde se tinea slujba în limba româna din nordul Londrei, a venit IPS episcop al Europei de nord. Pentru mine o mare și plăcută surpriză. Ni s-a spus că la sfârșitul liturghiei credincioșii se vor împărtăși din mâinile sfinției sale. Eu nu tinusem post și nu eram spovedit, dar îmi doream să primesc Sfintele Taine în acea zi. M-am prezentat la Parintele locului (care mă știa din vedere, dar nu-mi era duhovnic) iar acesta mi-a pus la dispoziție imediat un preot care să ma spovedeasca și să-mi dea dezlegare.
E adevărat, afară foarte mulți dintre credincioșii din România parcă fac apostolat și simt în fiecare clipă lucrarea lui Dumnezeu asupra lor!… În țară însă, redevin într-un fel sau altul, piese într-un angrenaj vicios. TOATE ne afectează: lipsurile, politica, bârfa, corupția, hoția, minciuna, obrăznicia, invidia, cerșetoria, umilirea, nepăsarea, atitudinea din trafic sau lipsa autostrăzilor și mulțimea găurilor din asfalt, în timp ce amenzile pentru neplata rovignietei sunt neiertătoare… TOATE sunt pietre de încercare pentru orice credincios, iar la sfârșitul săptămânii se simte îndeajuns de murdar ca să nu se apropie fară post și spovedanie de Trupul si Sângele lui Hristos. Dar… e ceea ce simt eu! Posibil ca alții să spună o rugaciune la fiecare încercare, să nu dea replică acidă atunci când e provocat, să nu judece nici pe cel care-i bagă mâna în buzunar, nici pe cel ce-l umilește, nici pe cel ce refuză să-l plătească în raport cu experiența, calitatea și randamentul dat numai fiindca a fost un slab negociator la angajare…
Eu, pentru sufletul meu, sunt mulțumit, dacă Dumnezeu îmi îngaduie să mă spovedesc la cele patru posturi si să mă împărtășesc la începutul și la sfârșitul posturilor mari (în special în noaptea de Înviere și în prima zi de Crăciun). Știu și înțeleg că primirea sfintei împărtășanii ne ține „în lucrare”, dar mi-e teamă să nu bagatelizez și să nu mă mai simt la fel de nevrednic pe parcurs… Sentimentul vinovăției mă poate salva „la mustață” de certitudinea că merit să primesc mântuirea!…
Bine punctat. Sf Maria Egipteanca s.a împărtășit la sfârșitul vieții, binenteles ca nu trebuie sa ne împărtășim doar la sfârșitul vieții, dar nici fără de cercetare și curăție. Și apoi cum spune mai sus Oblyo on, nu e vb de o farfurie de fasole în locul unei de carne, dar sunt pusnici care mănâncă o data pe săptămână, și nu se împărtășesc în fiecare săptămână. Eu cred ca de 2000 de ani s.a păstrat credință doar pt ca oamenii făceau atenție la sfințenie, nu o bagatelizau ca astăzi. Ce suntem noi cei de azi, niște alintați, am ajuns sa ne închinăm omului, nu Lui Dumnezeu, nu.i asa , cum sa mănânce din atâtea scofeturi “de post” încă o zi?
Adevarat, parinte, ca se spune in “circulara” ca mirenii sa posteasca 3 zile. Vad ca, in ingaduinta dvs, v-ati gandit la miercuri+vineri+inca o zi. Dar, amintindu-mi de ceea ce mi se cerea mie in primii ani ai “mersuslui” la biserica cred ca era vorba mai degraba de 3 zile consecutive. Si va mai spun ceva: in eparhia acestui episcop, in satul sotiei mele, preotul ii impartaseste pe mireni numai daca s-au spovedit “la el” cu o zi inainte. Si, da, cand am citit “circulara”, direct la Matei 23,4 m-a dus gandul. Doamne, iarta-ne!
Si obiceiul sau ‘traditia’ asta este destul de raspandita. Credinciosul este considerat mincinos daca spune ca alt preot i-a dat binecuvantare sa se impartaseasca mai des. Si atunci ma intreb, cum oare preotul respectiv poate fi sigur ca acelasi credincios nu l-ar minti si la spovedanie?
@Alexandra
Nu cred ca e vorba de “credinciosul e considerat mincinos”. Pur si simplu preotii acestia aplica niste reguli si nu concep sa faca exceptie de la ele. Unii sunt chiar oameni buni si foarte blanzi. Preotul din satul sotiei mele o crede ca are binecuvantare de la duhovnic, o respecta ca persoana, dar spune ca “la noi asa se face”. Cei ca el au fost formatati de practica aceasta de zeci de ani, recita poezia cu “nevrednicia” care te face “pozitiv la pacat” si atunci cer “test” sau “pass spovedar” (cum vrei sa-i spui). Exceptia sunt doar copiii sub 7 ani (uneori) si cei “vaccinati prin hirotonie” (inca mi se pare ciudat ca atunci cand eram mirean aveam nevoie de “pass” si de cand sunt diacon ma pot impartasi oriunde, ca si cum hirotonia m-ar fi “vaccinat” impotriva a ceea ce ma putea face “nevrednic”).
Da, probabil aveti dreptate. Dar totusi este, pe un plan, un abuz de putere, si clericalism. Sistemul este putred, sigur ca multi din cei care fac parte din el cred ca fac bine, pentru ca asa au fost invatati, asa stiu. Abuzul nu este din partea preotului, de cele mai multe ori, ci din partea sistemului. Ma intreb, daca nu ne impartasim pentru ca nu suntem vrednici, cand ne impartasim inseamna ca trebuie sa ne credem vrednici?
Multumesc pentru invataturi! Doamne ajuta!
Domnul, în mila Sa față de noi – care inca nu am invatat sa iubim greul – a revărsat dragostea «mai mică» oriunde, liberă ca apa și aerul.”
Sfântul Ioan Maximovici
,,E greu să te rogi noaptea. Dar, încearcă să o faci dimineața. Dacă nu te poți ruga acasă, măcar spune pe drumul spre locul de muncă cel puțin «Tatăl nostru», cu un cap limpede, și lasă cuvintele acestei rugăciuni scurte să răsune în inima ta. Și noaptea, strângându-ți mâinile cu sinceritate completă, adresează-te iar Tatălui Ceresc. Acest lucru este, fără îndoială, foarte ușor.
Și da, dați un pahar cu apă rece întregii lumi care are nevoie de el; dați un pahar umplut până la refuz cu compania omului simplu, întregii lumi căreia acesta îi lipsește, acea simplă tovărășie… Înconjurați-vă, oamenilor, încingeți-vă cu lucrările mici de bine – cu lanțul mic, simplu, ușor al sentimentelor bune, care nu costă nimic, un lanț de gânduri, de cuvinte și de fapte luminoase. Să lăsăm ceea ce este greu și dificil. Asta este pentru cei cărora le place greul și dificilul, și nu pentru noi, pentru care Domnul, în mila Sa față de noi, care încă nu am învățat să iubim greul – a revărsat dragostea «mai mică» oriunde, liberă ca apa și aerul.”
Sfântul Ioan Maximovici
(credits: Manastirea Curchi)
Cred ca, dintr-o masura pedagogica mai intai, restrictia asta excesiva de la sfanta Impartasanie care se intalneste in Biserica din Romania (si in cea rusa, si in altele, nu chiar in toate) este de fapt un abuz de putere. Preotul (sau episcopul) trebuie sa aiba un control asupra credinciosilor, el este cel care hotaraste cine se impartaseste si cand. Sunt in general prea multe lucruri in Biserica ortodoxa din vremurile noastre care se explica prin abuzuri de putere spirituala. Ar trebui sa ne ingrijoreze lucrul asta, si ar trebui sa auzim mai multe critici din interiorul Bisericii, nu numai din exterior.
Parinte, un comentariu general. Urmaresc cu mult interes publicatiile Dumneavoastra de mult timp, si de multe ori am regretat ca nu publicati si in engleza. Uneori am fost garta sa traduc un articol chiar eu, in franceza, dar pana acum am ramas la bunele intentii. Nu ar fi interesant sa le traduceti si in engleza? sau in franceza? Cred ca ar fi foarte interesante si pentru alti ortodocsi din occident, nu numai pentru romani. Acest articol de exemplu. Nu numai in Romania sunt restrictii exagerate pentru impartasania frecventa a credinciosilor.
Mi-am permis sa public articolul, cu un scurt rezumat, intr-un grup francofon ortodox facebook de care ma ocup.
După logica acelui episcop, nu te mai poți împărtăși duminica decât in posturile obștești de peste an. După rânduiala bisericească sâmbătă și duminică nu se postește decât in posturile dr obște randuite dr Biserică.
? Servus! ?
Dorești excomunicare după //UK-exit// și starea spiritului scoțian; n-am scris spirt deși mă mâna Dracu( al lui sunt!)) …..
Când o fost ultima reformă după //Schismă// … te vrei eretic, martir, ori … explorator?
… te salut, Părinte!
cele bune1
purice n
și t…..
Înțelegerea Sfintei Evanghelii și a poruncilor ei este pentru începători, iar cei care se împărtășesc o dată sau de mai multe ori pe săptămână trebuie să aibă o înțelegere profundă a războiului duhovnicesc, ceea ce presupune o cunoaștere mult mai profundă a Sfintelor Scripturi.
Atunci când promovezi Împărtășirea săptămânală te gândești, există în Biserică o viață de curăție generală, încât oricine este pregătit să se împărtășească în fiecare duminică?
Nu apare riscul ca unii să se împărtăsească în ciuda unor căderi, doar pentru ca să nu cumva să nu facă notă discordantă în comunitate?
Oprirea de la Sfânta Împărtășanie are vreun rol benefic?
Faptul că se dă o regulă generală în circulară, este cumva vreo opreliște ca cei câțiva care au trezvie și duc un război duhovnicesc, să primească dezlegare să se împărtășească mai des?
Multumim, parinte IoanFlorin! La dumneavoastra pe blog se respira liber!
“SFINTELE, SFINȚILOR” rostește preotul înainte de a se împărtași. Adică SFINTELE Taine se împart vouă, SFINȚILOR, care participați la aceasta “cină”. Căci Liturghia poate fi privita ca un ospăț; preotul e bucătarul care pregătește cele destinate chemaților la cină [ideea e din niste versuri ale poetului Marius Iordachioaia]. Când totul e gata, el cheamă “Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!” adică, masa e gata, poftiți, dar cu responsabilitate!
Din alt unghi, 1 Corinteni 11:28 “Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar”. Nu zice: mergi la un îmbunătățit să te valideze dacă ești apt a sta la masa Mea. Nu ocolesc prin asta spovedania! Dar aceea e terapie, iar aici vorbim de festinul dat de Dumnezeu poporului ce se apropie de El.
Cred deci că natural ar fi ca toți participanții la Sf Liturghie să fie invitați a se împărtăși. Mai departe, fiecare se cercetează pe sine și își evaluează conștiința în lumina măsurii sale de înțelegerie a Evangheliei dar și pe baza relației de filiație cu duhovnicul (dar nu exclusiv validată de acesta).
Felicitari @Bogdan pentru transparenta (diaconisirea = vaccinat prin hirotonie 🙂 )!
in alte vremuri se pedepseau cei care participau la liturghie fara sa se impartaseasca (mai putin cei opriti).
impartasania este porunca, oricum nu suntem vrednici de daruri
slava Domnului ca mai sunt preoti care impartasesc la fiecare Liturghie numai cu binecuvantare daca te simti cu cugetul impacat si doresti. Pe unii doar asta ii mai tine in vremurile de azi.
Au fost și vremuri în care participarea la Liturghie era o mărturisire cu riscul pierderii vieții.
Condiția este simplă, respectivii trebuie să fie curați la Ltiturghie și apoi să se păstreze curați.
ce înseamnă „să fie curați”?
καθαροί
mulțumesc, m-ai luminat
O analiză mai completă bazată pe Sfinții Părinți poate fi găsită aici: https://www.chilieathonita.ro/2021/09/21/ce-stiati-si-nu-stiati-despre-sfanta-impartasanie-parintele-teologos/
Mulțumesc. Pe viitor vă rog să nu lăsați doar linkuri aici, ci să spuneți și câteva cuvinte, ce e cu materialul acela, de ce să-l vedem, care-i ideea etc.
Ma iertati , parinte ! Nu se va repeta.
Mulțumim părinte Ioan-Florin pentru introducerea într-un subiect atât de larg și mulțumim doamnei Mihaela și unei chilii athonite pentru porția concentrată de informații detaliate.
Doamne ajuta!
Student la teologie anul 1…41 de ani…trecut prin viața…grea cale pentru o minte invatata sa „miroase” și cel mai mic simulacru…și vine ierarhul și ne spune sa ne împărtășim la 40 de zile…obligatoriu! Mai mult ne mai spune ca obligatoriu sa ne spovedim la sfinția sa…Eu unul șterg mereu praful de pe cărțile Sf. NiL Dorobantu,Ene Braniste,Dumitru Fecioru,etc și cumpar cam tot ce găsesc publicat înainte de 1956…cu un parinte duhovnic care după 50 de ani de preoție îmi spune ca „oile îmbrăcate in piei de lup” nu postesc! si să mă unesc cu Hristos la fiecare Sfânta și Dumnezeiască Liturghie și sa nu ascult de „gușoii” din capul bisericii de azi…ce ma sfătuiți parinte?
Ascultare de ierarh sau de calauzitorul nostru drag spre mântuire?
Mulțumesc!