Urcam scările de la gară și un nene le cobora, mai african de felul lui, îmbrăcat foarte interesant, cu o sticlă din care părea că cea mai mare parte o băuse deja. Și probabil pentru că mă văzuse cum îl priveam, a venit la mine și mi-a zis pe un ton de parcă îmi vorbea de la radio: „It’s not always alcoholism when I drink, sometimes it’s jealousy”. A zis-o pe așa un ton, aveam impresia că tocmai mi-a povestit viața lui.
*
Părinte, am uitat să vă povestesc despre fratele David din Alva şi primul lui Paște, după primirea Botezului. Scoțian sadea, la vreo 65 de ani și suferind de MS (scleroză multiplă), David din Alva stă în picioare la Liturghie (ajutat de cele două cârje) mai mult decât toți ceilalți, parcă vrând să țină toată comunitatea în a sta bine și cu frică. Stai drept de rușinea lui, cum să te așezi?
Catedrala din Dunblane, plină ochi de lume de toate neamurile, care așteaptă cu sufletele pline rostogolirea pietrei. “Christ is risen!” vestește părintele într-un final. “He is risen indeed!” răsună din toate inimile. Deasupra tuturor însă, David urlă de se aude până sus, la Sfânta Treime: “AYE!”, în lacrimi și cu zâmbetul de copil care a primit în sfârșit bicicleta. Ceilalți se uită amuzați la el, unii râd de-a dreptul, omul revine ușor jenat pe pământ și îi citesc pe buze un “Oh, sorry!”. Slujba de Înviere continuă. Sunt încredințat că i-a mers și Lui la inimă “Adevărat a Înviat!”-ul lui David din Alva.
*
– Simt un gol în jurul meu.
– Dacă ești lângă uriașul care trebuie, golul e foarte bun.
*
Dacă împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru (Luca 17,21), înseamnă că scara Raiului nu urcă, ci coboară în noi. E o scară cu vârful în jos. Cu fiecare treaptă a ei, cel care o coboară descoperă omul din adânc, despre care mai înainte nu știa nimic.
Îți mai amintești parabola din Călăuza lui Tarkovski? Omul din afară credea că cea mai mare dorință a lui e să-și salveze fratele de cancer, dar când a coborât în adâncul său (în „cameră”), a câștigat la loterie și s-a îmbogățit peste noapte. Iar fratele său a murit.
Omul din afară nu știe ce demoni sunt în adâncul său, decât dacă coboară Scara. Întrebarea lui Dumnezeu, „Adame, unde ești?”, n-are altfel sens. Adam nu mai era de găsit în afară. Cel care vede totul îl cheamă pe Adam să coboare Scara, pentru a se căuta în el însuși, după căderea din paradis.
*
Mi-ai spus că nu poți iubi oamenii și să zicem că te înțeleg. Dar există un gând care te poate salva: să-ți fie milă de ei. Nu mă refer la mila condescendentă și privirea ei de sus, nici la filantropia organizată, ci la acea milă ca de tine însăți, care înțelege și iartă toate. Ce, tu nu te-ai iertat niciodată, fără nicio justificare, doar pentru că-ți era milă de tine și punct? Cred că, dacă ne străduim un pic, putem găsi un pic de milă și pentru ultimul ticălos. Un brânci dacă ne dădea viața și puteam fi în locul oricui. Eu așa l-am iertat pe taică-meu, așa m-am iertat pe mine și așa m-am împăcat cu oamenii. Mila este începutul iubirii. Mila este atât de puternică încât de nenumărate ori este iubirea însăși. Oare nu spune și Evanghelia: „Iar lui Iisus i s-a făcut milă”. Dacă nu-i poți iubi pe oameni, începe prin a-ți fi milă de ei ca de tine însăți.
*
„Cred că nu ne știm noi atât de bine cum ne știe iubirea celor dragi.” – Mulțumesc, am să notez asta în Jurnal.
*
Ghandi: „Există atâția oameni flămânzi în lume, că Dumnezeu nu putea veni decât sub chipul pâinii”. (Nu știu unde zice asta, eu am citit-o pe pagina unui pastor și mi-a plăcut, nici nu mai contează dacă e autentică sau nu.)
*
Arde undeva o casă, rămân pe drumuri niște amărâți, dar scapă din incendiu o icoană și unii văd în asta o „minune”. Nu mă gândesc cum arată credința lor, ci cât de prost trebuie să se simtă Dumnezeu față de amărâții aceia cărora le-a ars casa și citesc astfel de știri.
Tot așa, îmi mai amintesc că am citit odată pe un grup un anunț umanitar: „Donez un frigider unei familii cu mulți copii”. De ce nu „donez un frigider”, și atât? Un om sărac, care nu-și poate cumpăra un frigider, e mai puțin necăjit decât o familie cu cinci copii? Există o milă mai mică și una mai mare? O iubire a aproapelui singur și o iubire a aproapelui cu copii?
Un program de felul acesta este al oengeurilor, nu al Evangheliei. Hristos s-a identificat cu orice „frate mai mic” al Lui de pe lumea asta.
*
Felul în care privim lumea are puterea de a o schimba. Suntem „co-creatori ai lumii pe care o vedem” (Iain McGilchrist, The Master and His Emissary). Cum te uiți la un cerșetor? Dacă rămâi la vederea unui cerșetor și te mulțumești să-i cumperi un sendviș, n-ai schimbat cu nimic soarta lui. Dar dacă vezi în el pe Hristos, dacă te gândești la el ca la Hristos, aceasta e schimbarea de care are nevoie lumea. „Ochi au și nu văd.”
*
Mai înainte de epoca industrială a Bisericii
A fost o seară când toată averea Bisericii era cinci pâini și doi pești. Învățătorul invitase la picnic cinci mii de bărbați, afară de femeile și copiii lor. Ce prostie, râdeau fariseii. Câtă lipsă de realism pastoral la tâmplarul acesta din Nazaret! Nu chemi lumea la masă, dacă n-ai un iaz, acolo, o moară, un ogor de treizeci de arginți, sau măcar un manifest politic bun, cu care să le amăgești foamea. Să-l vedem acum pe unde-o să scoată cămașa. O să-l mănânce de viu. Uite cum îl privesc din iarbă, cu neliniștea unor animale flămânde peste care răsare luna.
*
– Care e cea mai insuportabilă dragoste?
– Am să-ți răspund pe loc: dragostea pe care trebuie să o îndure cel nevrednic de ea. Ți-o spun din propria mea experiență. Dar amintește-ți de Petru, pe care Iisus îl întreabă, după înviere: „Mă iubești tu pe Mine?”. Sau amintește-ți de Rodion, când îngenunchează în fața Soniei. Judecata lui Dumnezeu nu este altceva decât dragostea pe care trebuie să o îndure cel care o refuză, de aceea este „înfricoșătoarea judecată”:
„Căci frumosul nu-i decât pragul înspăimântătorului
şi-l îndurăm anevoie şi peste măsură,
aşa cum e, ne înminunează fiindcă, nepăsător,
nu ne-nvredniceşte să ne dea pierzării.” (Rilke, „Elegia întâi”)
*
„Mi-a venit în cap faptul că, de-a lungul omenirii, femeia a distrus lumea, a salvat lumea, a hrănit bărbatul, ba în timp ce bărbatul dormea, Dumnezeu avea și lucrări tainice cu ea. Și bărbatul doar s-a jucat cu animalele în timpul ăsta și a dormit, desigur.” Pot să trec asta în Jurnal?
*
Mă gândeam azi cât de fascinați sunt oamenii de soluțiile alea rapide, în doi pași, trei pași, secretul ca să slăbești, să te îmbogățești, să te lași de fumat, să ai succes etc. Și mă gândeam că primul care a oferit soluții din astea rapide a fost șarpele: cum să ajungi ca Dumnezeu într-un singur pas. Și acum ne mirăm de Eva.
*
Într-un bistrou islandez mi-a atras atenția, pe pereți, fotografii de familie ale unor doamne și domni aranjați, distinși, unii cu aerul unor bunici cumsecade care își scoseseră nepoțeii în parc. L-am întrebat pe patron dacă sunt neamurile lui și a râs: „Aș vrea eu! Sunt președinții Islandei, oameni foarte faini. De-aceea am și pus restaurantului numele Forsetinn (Președintele)”.
*
Ai dreptate să nu crezi în eroii care s-au născut eroi direct în mituri și legende. Nici eu nu cred în sfinții care s-au născut de-a dreptul sfinți, nu găsesc în ei niciun model pentru un păcătos slab ca mine, nicio putere exemplară, așa cum întâlnești în „marii păcătoși pocăiți” (cum îi numea părintele Steinhardt). Mă interesează însă cei care au luptat cu păcatele și patimile lor, și în loc de istorioarele contrafăcute din „Vieți” aș citi mai cu folos o serie intitulată, să zicem, „Despre faptele reprobabile din viețile sfinților”.
Îți mulțumesc, deci, că mi-ai reamintit fragmentul din părintele Steinhardt:
„Uneori, în nebunia mea, îmi închipui că îmi pot explica pentru ce Hristos Dumnezeu este atât de dornic de mari păcătoși pocăiți. Pentru că e sătul și sastisit de aprinzători de lumânări, de miorlăite, de zâmbete cucernice, de mătănii și de plătitori de sărindare. (Așa cum a fost o vreme când i se făcuse lehamite de țapi și de sânge de tauri). Îi e dor de caractere puternice și de oameni adevărați: de un prigonitor ca Pavel, de un ucigaș neînfricat ca Moise Arapul, de o curvă din pasiune ca Maria Egipteanca, de un desfrânat semeț ca Augustin, de o stricată slobodă la gură ca Fotini. Se bucură că va avea cu cine sta și El de vorbă acolo în rai, ca de la om la om.” (Jurnalul fericirii)
*
Desigur că am preferințele mele muzicale, dar, fiind lingvist, pot să ascult orice fel de muzică, pentru că găsesc în ea tot atâtea limbaje. Nu sunt departe deci de înțelegerea muzicală a omului primitiv sau a unei păsări.
Dar știi ce m-a uimit în Facerea? Când sunt enumerați urmașii lui Cain, – Enoh, Matusalem etc., nici nu se născuse Set –, așadar, foarte repede este amintit și Iubal, spunându-se despre el: „acesta a fost părintele celor care cântă la chitară și fluier”. M-a frapat acest detaliu. De chitare îi ardea atunci Bibliei? Și totuși, cât de repede au început oamenii să cânte, doar la câteva generații distanță de paradisul pierdut, ca și cum n-ar fi vrut să uite o limbă veche.
Ce-or fi cântat ei acolo, ce spunea muzica lor? Poate alungau diavolul care încă se ținea după ei, așa cum o făcea David mai târziu, când se îndrăcea Saul.
Cert este că lui Dumnezeu au început să-i placă foarte repede cântările oamenilor, ba chiar le poruncește să-i cânte slava și faptele, ca și cum n-ar fi un limbaj mai potrivit, iar profetul Sofonia ne lasă și imaginea simetrică a unui Dumnezeu care „cântă de bucurie” isprăvile poporului Său. Bine, mai târziu apar și „cântările celor nebuni”, dar este evident că tot despre limbaj este vorba, nu de linia lor melodică.
Oricum, se va termina cu cântec, asta sigur! De la profeția lui Isaia, „în ziua când Domnul se va năpusti cu sabia asupra leviatanului, se va zice, «Vie cu vin bun, acuma cântă»” și până la „cântarea cea nouă” a Apocalipsei, pe care numai cei mântuiți o vor putea învăța, uite și tu ce importantă e o ureche muzicală.
JURNAℓ SCOȚIAN 