Intrarea în Biserică și ieșirea din realitate

Am mai scris despre asta și altădată, dar reiau, pentru că în fiecare an apar la galerie spirite perspicace care ne atrag atenția că nu se spune „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, ci în Templu, și că, oricum, nu e un eveniment istoric, ci o invenție pioasă. Cum de nu ne-am dat seama?

Dar pentru Părinții Bisericii, și spun o banalitate pentru cei familiarizați cu exegeza patristică, toate personajele, recuzita și evenimentele Vechiului Testament, dincolo de istoricitatea lor, nu erau decât prefigurări sau tipologii ale Bisericii și ale lui Hristos. Ale unei Biserici nu instituționale, ci ale „Bisericii dintâi, cea creată înaintea soarelui și a lunii” (Sfântul Clement Romanul). Ele vesteau Împărăția lui Dumnezeu care se apropia de foarte departe și pentru asta meritau cu adevărat să fie celebrate. Pentru ei, și așa ne-au lăsat în Biserică, „lemnul vieții” (iar nu „pomul”) din cartea Facerii era prefigurarea crucii, arca lui Noe prefigurarea Bisericii, Melchisedec a preoției, mielul pascal, prefigurarea jertfei lui Hristos, și așa mai departe, ca să dau câteva exemple, dintre cele mai cunoscute. Acestea sunt și mai evidente în versiunea greacă a Septuagintei, iar cel care a pus bazele acestui tip de exegeză în Biserică, trecând de la vârsta de lapte a Templului la „hrana cea tare pentru cei desăvârșiți”, a fost Sfântul Pavel.

Revenind la sărbătoarea de azi, între aceste tipologii celebrate exegetic, imnografic și liturgic, un loc de seamă l-a ocupat chivotul Legii ca prefigurare a Fecioarei Maria (mai ales că, în limba Septuagintei, „chivot”, κιβωτός, era un feminin), încă de la Sfinții Hipolit al Romei (sec. 2-3), Grigore Taumaturgul, Atanasie cel Mare etc. și până la Sfântul Ioan Damaschinul. Episoadele biblice cu aducerea chivotului la Ierusalim și depunerea („intrarea”) sa în Templu sunt modelul după care tradiția bisericească a celebrat sărbătorile Maicii Domnului, precum cea a Intrării în Biserică sau a Adormirii.  Pe urmele Acatistului Bunei-Vestiri („Bucură-te, chivot poleit cu Duhul”), Fecioara-Chivot este și una dintre temele predilecte ale iconografiei creștine. O regăsim de la pictura renascentistă până la fresca Mănăstirii Sucevița.

Așadar, în pofida tradiției consemnate de Protoevanghelia lui Iacob, și în ciuda preoților care fac fixații istoriciste în predicile lor, este irelevant dacă Fecioara Maria a fost sau nu primită la Templul din Ierusalim, la vârsta de 3 ani. Sărbătoarea de azi, a Intrării Maicii Domnului în Biserică (numele ei corect, iar nu „în Templu”), este o sărbătoare biblică, în sens exegetic. Nu este pusă ca să celebreze un eveniment istoric, ci profeția din Vechiul Testament, un typos mistic: Feciora-Chivot. Nu vă opriți la „litera care ucide”, mergeți la „duhul care face viu”. Chivotul cu tablele Legii, purtat la Templu, era doar prefigurarea chivotului mistic al Bisericii, Fecioara, care, odată intrată în Biserică, se pregătește să-l poarte pe Cuvântul lui Dumnezeu în pântecele ei. Citeam, în Vechiul Testament, chivot, dar era Fecioară. Citeam tablele Legii, dar era Cuvântul. Citeam templu, dar era Biserica. Citeam aducerea chivotului, dar era aducerea Fecioarei. Citeam sărbătoare, dar era cu adevărat a zilei de azi, nu bucuria nedeplină a lui David și Solomon.

Încă o dată, „vălul lui Moise”, cum spune tot Pavel, „s-a desființat prin Hristos” (2Corinteni 3,14), și aceasta este semnificația sărbătorii anistorice de astăzi, în jurul căreia tradiția a consemnat (nu inventat) și un episod istoric, în care suntem liberi să credem sau nu. Ieșirea din realitate, cum spunea Vasile Băncilă în „Duhul sărbătorii”, este o invitație la intrarea într-o realitate și mai adâncă.

Toate sărbătorile Bisericii sunt în mod esențial anistorice, pentru că ele nu celebrează evenimente istorice, ci vestesc Împărăția lui Dumnezeu care „s-a apropiat” de noi. Sărbătoarea este a timpului Împărăției, nu a timpului fizic. Dacă sărbătorile ar aniversa evenimente, semnificația lor ar fi contextuală, limitată și s-ar sfârși odată cu lumea. Dacă Răstignirea ar trimite doar la o zi precisă din luna aprilie (Nisan), atunci Liturghia n-ar mai fi decât o reconstituire istorică.

Desigur, cele mai multe dintre sărbători amintesc și evenimentele istorice care le-au instituit, totuși noi nu le sărbătorim data, locul și împrejurările, ci actualitatea lor în veșnicie, sau cum spunea undeva Mircea Eliade, transfigurarea lor în hierofanie.

Pomenirea unui sfânt din calendar, moartea unui mucenic, de exemplu, chiar dacă pentru unii dintre ei știm împrejurările exacte, reprezintă mărturisirea lui Hristos și înveșnicirea mărturisitorului, și asta cinstim în ziua respectivă, nu biografia sfântului, unde apar adesea elemente simbolice și anacronisme (dar acestea nu sînt totuna cu „invențiile” pioase). Cultul Bisericii nu este în mod necesar o arhivă în care căutăm dovezi și date istorice.

De aceea, și rigoarea științifică lipsește adesea din celebrarea unei sărbători (datele calendaristice sunt doar pure convenții), așa cum lipsește din iconografie și imnografie, nu din disprețuirea adevărului istoric, ci pentru că ceea ce urmăresc ele este „transfigurarea evenimentului” și transmiterea mesajului simbolic, duhovnicesc. Sfântul Gheorghe omorând balaurul este un episod care nu în adevărul istoric trebuie căutat, ci în adevărul duhovnicesc: el chiar s-a luptat și a învins „balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana” (Apoc 12,9). Așa cum intrarea Fecioarei în Biserică nu la Templu trebuie căutată, cu adevărat, ci la Nazaret, odată cu cuvântul „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”.

De aceea, în sfârșit, timpul sărbătorii creștine este mereu prezentul în veșnicie, sau cum ne începem orice rugăciune, acum și pururea și în vecii vecilor: „Astăzi este începutul mântuirii noastre” (Bunavestire), „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște” (Nașterea Domnului), „Arătatu-Te-ai astăzi lumii, Doamne” (Boboteaza), „Acum întâmpinându-Te ne-ai mântuit pe noi” (Întâmpinarea Domnului) etc.

Iar la sărbătoarea de azi: „Împodobită de nuntă se arată astăzi Biserica, frumoasă cămară, primind în ea cămara cea însuflețită a lui Dumnezeu” (din Acatistul Intrării Maicii Domnului în Biserică).