Izgonirea este începutul întoarcerii *

1. Există între îndrăgostiți și momente de rătăcire, când se alungă unul pe altul, cu cuvinte grele, cu gesturi simbolice, când însăși iubirea lor pare izgonită de acasă. Ca o cădere dintr-un paradis în care s-a strecurat un șarpe, de unde și expresia răutăcioasă „probleme în paradis”. Și despărțirile de felul acesta chiar au ceva din căderea din paradis, nu doar pentru că fiecare dă vina pe celălalt, și amândoi se ascund după cuvinte, și-și refuză nuditatea, dar mai ales pentru că fiecare cunoaște binele și răul doar pentru sine însuși, în felul său narcisist. Fiecare întinde mâna după propriul său fruct din pomul cunoștinței binelui și a răului. Cum ar putea o astfel de iubire să moștenească paradisul, dacă n-ar cunoaște cutremurul izgonirii din egoism?

Însă adevărații îndrăgostiți, cei care lucrează iubirea unul în altul, nu doar o posedă, găsesc chiar în această izgonire începutul întoarcerii lor acasă, momentul de reflecție, pocăința, înnoirea, dar mai ales realizează că binele și răul sunt o cunoaștere în celălalt, sunt binele și răul pe care le fac celuilalt, și odată cu această lepădare de sine (de ego) are loc și venirea în sinele deplin.

Și așa se face că izgonirea este tot una din lucrările Iubirii, pentru că în ea își cunosc îndrăgostiții nedeplinătatea și se pot întoarce (sau nu!) unul la altul, vindecați de egoism. De aceea, în parabola fiului risipitor, tatăl acceptă să-i dea risipitorului partea sa de moștenire și-l lasă să plece, știind că, în aceeași clipă și chiar prin acea părăsire, începea, de fapt, să lucreze aducerea lui acasă, ca iubit deplin, de data aceasta. Cum altfel ar fi putut fi deplin, dacă n-ar fi fost lăsat să-și cunoască nedeplinătatea? Dacă nu s-ar fi confruntat cu ea și dacă n-ar fi asumat-o, prin pocăință? N-ar fi fost decât încă un fiu rămas acasă în virtutea inerției filiale, ca fratele său, la fel de nedeplin, visând într-ascuns la curve și petreceri cu prietenii.

2. Scriu toate acestea cu gândul la izgonirea omului din Rai și la ceea ce a precedat-o: nu cunoașterea binelui și a răului (pe care omul o avea deja, suficient cât să le discearnă în porunca „să nu mănânci, căci vei muri”), ci ieșirea din Celălalt, din relația de iubire, și intrarea în sine, pentru a căuta în mod egoist binele și răul. Poate că aici trebuie căutată semnificația pomului cunoștinței. Înseamnă asta că, în omul creației, era deja o înclinație rea, mai înainte de a gusta din pom? Nu. Omul era după chipul Iubirii, căci Dumnezeu este iubire, dar numai iubirea include și libertatea rătăcirii pentru a fi (re)găsită.

Până la cădere, vedem că nimeni în paradis nu vorbește despre sine, adresarea este mereu pentru un celălalt aflat în relația complexă de iubire: „să facem”, „să creșteți”, „să stăpâniți”, „să nu mănânci, ca să nu mori”, „să nu fie singur”, „a adus la el”, „iată aceasta”, „se va numi femeie”, „bărbatul său” etc. Schimbarea de ton se petrece atunci când omul se apropie de pomul cunoștinței și începe să vorbească despre sine: ea a văzut, a poftit, a dorit, a luat, a mâncat, el a auzit, s-a temut, s-a ascuns. Numai Dumnezeu rămâne statornic în relația de iubire și continuă să spună „noi”.

E vorba, așadar, de o cădere a omului din relație spre sinele egoist. După cădere, omul nu mai este găsit în relația de iubire („unde ești?”), pentru că deja experimentează cunoașterea egoistă a binelui și a răului.

De aceea pomul cunoștinței era (încă) oprit: pentru că omul nu avea conștiința deplină a celuilalt, iubirea sa nu apucase să crească, să se înmulțească, să umple pământul celuilalt, să stăpânească. Descoperim cu stupoare că Adam nici măcar nu cunoștea numele Evei, abia după cădere îl realizează și îl rostește. Cum ar fi putut ființele acestea să moștenească paradisul, dacă n-ar fi cunoscut cutremurul izgonirii din egoismul lor?

Că pomul cunoștinței nu aduce nicio cunoaștere atunci când omul își întinde mâna spre el doar pentru sine, se vede din aceea că Eva n-a dobândit nicio cunoaștere a binelui și a răului, altfel nu i-ar fi dus din el lui Adam, știind că face un rău. Și dacă cei doi ar fi cunoscut binele, ar fi trebuit să știe că Dumnezeu e bun și că binele în acel moment era să-și ceară iertare și să se pocăiască. N-ar mai fi urmat justificările acelea egoiste și ridicole, care au complicat și mai mult situația.

Atunci de ce mai era pomul acolo? Avea el vreo putere? Sau era doar o farsă, o încercare? Pomul era cu adevărat acolo, și cunoștința binelui și a răului exista cu adevărat, și era bună, dacă ei ar fi cunoscut mai întâi lepădarea de sine și răstignirea unul pentru celălalt. Dacă ar fi realizat că binele și răul sunt o cunoaștere în celălalt, binele și răul pe care le fac celuilalt. Dacă, pământ fiind ei, ar fi ascultat mai întâi de porunca creșteți unul în altul, și vă înmulțiți, și umpleți unul altuia pământul, și vă stăpâniți. Dar așa a fost nevoie de Fiul lui Dumnezeu și de întoarcerea cu El în paradis, în chip de pom al cunoștinței și al vieții în același timp, din care mâncăm acum, știind că binele și răul sunt o cunoaștere nu în sine, ci în aproapele.

3. Izgonirea omului din Rai este, în aceeași clipă, și începutul chemării sale înapoi. Pentru că Dumnezeu este iubire. Primii pași ai omului dincolo de porțile raiului sunt, în același timp, primii din drumul său de întoarcere, pentru care se pune în mișcare cea mai teribilă lucrare dumnezeiască. Mai teribilă decât facerea omului, pentru că atunci Dumnezeu doar a suflat în nările sale, dar acum își va pune sufletul. Pentru că Dumnezeu este iubire. Pe porțile Raiului vor ieși doi, pentru a se întoarce trei, așa cum au fost de la început.

Iubirea pare că izgonește cu cuvinte grele, dar în ele se amestecă profeții, simboluri și vestiri mesianice. Sămânța femeii va strivi capul șarpelui, dar pentru aceasta îi va fi mușcat călcâiul. Sarcinile ei vor fi grele, pentru că, începând chiar cu prima, vor purta din una în alta nașterea Fiului „pe care stă să-l înghită balaurul” (Apocalipsa 12,4). „Blestemat va fi pământul pentru tine” e, de fapt, o binecuvântare, pentru că Hristos este blestemul pământului, „Cel care s-a făcut pentru noi blestem” (Galateni 3,13). „Osteneala” cu care e menit omul să se „hrănească din pământul său” e efortul vieții duhovnicești spre hrănirea cu Hristos și îndumnezeirea omului. „Pălămida” e semănată de vrăjmaș doar ca să vădească spicele aducătoare de rod (Matei 13,26), iar cu „spinii” pe care-i va rodi pământul va fi încununat Mântuitorul. „Te vei întoarce din pământul din care ești luat” nu e o expresie pentru groapa mormântului, ci profeția reîntoarcerii în pământul paradisiac. Pentru că Dumnezeu este iubire.

În sfârșit, icoana izgonirii din Rai este pandantul icoanei Răstignirii și abia atunci când le contemplăm una lângă alta înțelegem încă o dată de ce izgonirea înseamnă întoarcere, și de ce Postul Mare începe cu prima și se încheie cu ultima.

În prima, raiul este pe un vârf de munte (de aceea râul care izvorăște din el curge de jur împrejur și se împarte în patru brațe). În cealaltă, răstignirea se petrece pe un vârf de munte, Golgota, iar „râul” curge din coasta lui Hristos.

În prima, lemnul vieții și lemnul cunoștinței binelui și răului (sensul literal era „lemn”, nu „pom”), încărcate de roade, iar în partea de jos, Adam și Eva, la porțile Raiului, care dau într-un drum cu spini.

În icoana Răstignirii, cele două lemne formează crucea centrală care îl poartă pe Hristos, pomul cel adevărat, crucile mai mici de-o parte și de alta fiind sugestia „binelui” și a „răului”. La piciorul crucii centrale e craniul lui Adam. Spinii de la izgonire sunt acum pe capul Mântuitorului.

Duminica izgonirii din paradis este începutul unei lungi întoarceri în paradis, care se va încheia în Vinerea Mare. Între cele două, ca un drum, călătoria simbolică a Postului Mare și împlinirea în el încă a unei profeții de la cădere: „te vei hrăni cu iarba câmpului”.

* Îi rog pe cei care vor să-mi distribuie textele să o facă prin share la blogul meu, nu să le copieze integral, cu copy-paste. Sunt work in progress și revin asupra lor, corectez greșeli etc.

cu mult înainte ca ceilalți să observe vreo mișcare

Dintr-un email sau poem pe care l-am primit de la un cititor, nici eu nu știu exact ce-a vrut să fie:

Spre casă, de dimineață, trecând pe lângă o cafenea am auzit în spatele meu o fată zicând: „te-am văzut că vii și deja ți-am pregătit cafeaua”.

M-am întors să văd cu cine vorbea și spre ea se îndrepta, într-un cadru cu roți, un bătrânel care mergea atât de încet că îți dădea impresia că niciodată nu o să ajungă nicăieri. Și m-am uitat multă vreme după ei doi – că multă vreme a durat tot. Ea lucra la cafenea și ieșise să-l întâmpine pe bătrânel, îl aștepta fără să pară că stă după el, îi vorbea încontinuu și l-a ajutat doar când a avut el nevoie, când n-a putut să-și ridice cadrul ca să urce pe trotuar (mi-am adus aminte de principul acela din casele bune de bătrâni – care merge și la copii -, să nu-i ajuți niciodată cu ce pot face ei, oricât le-ar lua, ca să își păstreze câtă independență mai pot ei păstra).

Și pe măsură ce mă îndepărtam arătau tot mai mult ca un tablou. Ea, nemișcată în fața cafenelei. El și mai nemișcat, puțin mai departe și m-am gândit că poate așa erau și tatăl cu fiul lui risipitor, se îndreptau deja unul înspre celălalt cu mult înainte ca ceilalți să observe vreo mișcare.

Totuși cât de atotputernic este Dumnezeu?

Știu răspunsul care vine automat. Și mai știu că pare o întrebare prostească. Mai ales teologii vor strâmba din nas, dar, în ciuda lor, veți vedea că merită să reflectăm un pic asupra ei. Doar câteva gânduri, restul veți duce voi mai departe. Să ieșim din teologie și să intrăm în lumină.

Când a spus Hristos că e atotputernic? A venit la noi ca un prunc, s-a frânt ca o pâine și a murit ca o iubire trădată. Așa vine un atotputernic? Ne-a spălat picioarele și n-a ținut să răspundă printr-o conferință la întrebarea „ce este adevărul”. Desigur, a înviat morți, a vindecat paralitici și orbi, a prefăcut apa în vin, dar ne-a spus că noi vom face lucruri „și mai mari decât acestea”. A înviat El însuși din mormânt, da, și avea „putere să-și pună sufletul și putere să-l ia”, dar uite că în satul din Samaria „n-a putut face nicio minune” din cauza necredinței lor. Putea să cheme doisprezece legiuni de îngeri în ajutorul Său, dar uite că a murit răstignit și strigând „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”. Făcea de la El totul, „cu putere mare”, și totuși ne-a avertizat: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic”. Iar când în sfârșit i s-a dat „toată puterea în cer și pe pământ”, s-a înălțat la cer și ne-a lăsat nouă să mergem până la capătul lumii în numele Său.

Când, deci, a spus altceva despre El însuși, când a arătat că este altceva decât iubirea?

Iar la judecata de la sfârșit, se dă pe față că nu este atotputernic, că atotputernicia Lui e ca a unui copil, ca a unui iubit, ca a ultimului amărât, dependentă de grija și iubirea noastră, că a murit de foame, de sete, de boală, de temniță, de singurătate, așa cum moare iubirea necăutată. De aceea este „înfricoșătoare” judecata pentru cei de-a stânga, pentru că Dumnezeu e mort. Vor trage de un mort, vor implora în urechea unui mort, „până ce mușchiul le va atinge buzele și va năpădi numele lor”. Căci ce altceva înseamnă „și n-ați făcut Mie”, decât condamnarea Sa încă o dată? Dacă nu hrănești un flămând, va muri de foame. Dacă nu te ocupi de un bolnav, va muri de durere. Dacă nu cauți un străin, va rătăci ca într-un deșert. Și dacă n-am făcut toate acestea, Dumnezeu a murit, așa cum se usucă iubirea de dorul neîmplinit, cum se usucă pâinea uitată pe masă.

Cât de atotputernic ești, Doamne? Cât de puternică este iubirea voastră. „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”.

Judecata din urmă e chiar judecata suferinței, e răspunsul la obsedanta întrebare: dacă Dumnezeu e iubire, atunci de ce există atâta suferință pe lume? Pentru că Iubirea poate ceva atâta vreme cât putem noi în ea. Așa cum iubirea, ca să fie ca moartea de tare, are nevoie de doi îndrăgostiți, Dumnezeu are nevoie de perechea Sa, de îndumnezeitul Său. „Nu e bine ca omul să fie singur” se întoarce acum în „nu e bine ca Dumnezeu să fie singur”.

Cel ce rămâne întru Mine, și Eu rămân întru el. Cel ce rămâi în afara Mea, de ce mă mai chemi bun? „De ce-mi zici bun?” Eu sunt bun dacă tu ești bun, iar Eu văd că tu nu ești bun. Eu sunt iubirea, dacă tu ești iubire. De ce-mi vorbești afectat despre foame, boli, singurătate? Eu pot hrăni, vindeca, găsi pe cineva, dacă iubirea ta hrănește, vindecă și caută. Puterea Mea este cât puterea iubirii tale. Dacă dai o bucată de pâine, voi fi în bucata aceea de pâine, dar dacă stai la masă cu cel flămând, voi sta la masă cu voi. Dacă vei da bună ziua unui străin, voi fi în salutul tău, dar dacă-l veți pune într-o barcă și-l veți trimite pe mare, mă voi îneca, pentru că eu sunt străinul. Dar, desigur, nu veți arăta spre voi, ci spre Mine. Când te-am văzut noi pe Tine? Voi sunteți buni și milostivi. Că unul descântă leviatanul, și altul moare de mușcătura sa, dar și unul și altul arată spre Mine. Dacă vei binecuvânta pe făcătorii de pace, voi binecuvânta pacea, dar dacă vei binecuvânta războiul, atunci voi muri. Pentru că în orice moarte este doar un șir de iubiri care tot cad, așa cum au căzut în prima moarte, dând vina unii pe alții și împreună pe Dumnezeu. Unul n-a spus: eu sunt vinovat, iartă-i pe ceilalți.

Când v-am spus Eu că sunt atotputernic? V-am spus că sunt iubirea, că sunt pruncul, că sunt aproapele, că sunt răstignitul vostru. Nu voi aveți nevoie de Mine, Eu am nevoie de voi. Eu trebuie să vă întreb la sfârșit, nu voi pe Mine: de ce există atâta suferință pe lume, dacă Dumnezeu este iubire?

Foamea

Sâmbăta trecută m‑au vizitat nişte prieteni din Aberdeen. Seara am ieşit la masă, într‑o cârciumă din suburbiile rurale ale orașului. Evit cât pot restaurantele aglomerate din Edinburgh, cărora le prefer hanurile de țară, inns, unde se gătesc două-trei feluri de mâncare și fetele care servesc ți se adresează omenește pe numele mic.

La intrarea în local m-am oprit în fața unui perete cu reproduceri după desene de epocă. Ilustrau teribila „foamete a cartofului” de la mijlocul secolului al 19‑lea, care omorâse un milion de irlandezi și a pus alte milioane pe drumuri. Unul dintre ele mi‑a atras atenţia în mod special. Înfăţişa o familie de emigranţi împărțind o bucată de pâine, pe puntea unui vapor care se îndrepta probabil spre America. Femeia sta în picioare şi frângea pâinea. În jurul ei așteptau copiii, cu mâinile întinse, și un bărbat rezemat de balustradă, cu privirea rătăcită. Oare de unde aveau pâinea, m-am gândit. De unde a scos bucata aceea de pâine, să-i mai țină vii încă o zi. De unde scot mereu femeile lumii o bucată de pâine, să-și hrănească copiii și bărbații lor cu privirile rătăcite.

Poate părea surprinzător că într‑un local unde intri să te simţi bine dai peste tablouri care amintesc de marea foamete, dar această istorie a lăsat urme adânci în memoria scoțienilor de pe coasta de vest, ei înşişi afectaţi atunci de distrugerile repetate ale culturilor de cartofi. Pe scoţieni i‑a salvat însă fiertura de ovăz, porridge‑ul. În casele săracilor era singura masă de-a lungul unei zile. Însă porridge‑ul scoţian nu era cu lapte și fructe, ca în reţetele moderne, ci ovăz simplu, fiert în apă cu sare, aşa cum încă îl mai gătesc astăzi fermierii din insule. Unii îi adaugă la sfârșit și câteva picături de whisky, să țină de frig. Amintirea acestei fierturi a devenit un loc comun în literatura scoţiană. Chiar zilele trecute am găsit‑o evocată în termeni religioşi, într‑o poezie a unui autor din Kilmarnock, James McGonigal:

My granny made porridge first thing / with the same untroubled movements / of hand and eye, the same patience / that she gave to her night prayers. / It is a holy and wholesome thought / to eat porridge and pray for the dead / every day of your life.

Tot pe vremea aceea se împărţeau prin cartierele industriale foi volante cu „reţete pentru săraci”. Am citit şi eu câteva, dintr‑o colecţie păstrată la Biblioteca John Rylands din Manchester. Femeile erau învăţate cum să gătească o supă cu doar câţiva pence sau să călească legumele mai înainte de a le fierbe, pentru a obţine o zeamă mai amăgitoare. Cineva întocmise şi un tabel cu orele când senzaţia de foame era cel mai greu de suportat şi trebuia pe cât posibil evitată: dimineaţa, în jurul orei unsprezece, şi seara, înainte de culcare.

Mai ales amănuntul acesta m‑a impresionat, pentru că mi‑a amintit de vremea când eram elev la internatul silvic, în ultimii ani în care construiam socialismul. Foamea cea mai chinuitoare o simţeam, într‑adevăr, în pauza mare, şi seara, înainte de culcare. Mai ales în pauza mare era înnebunitoare. Ne împrumutam unul de la altul cu câțiva bănuți și alergam la o patiserie de unde tot ce ne puteam noi cumpăra era o plăcintă cu o umplutură incertă, pe care o numeam, nu știu de ce, „plăcintă cu brânză de iepure”.

La şcoală veneau cu pacheţel doar doi-trei colegi, care locuiau în oraș, nu ca noi, adunați la internat din toată Moldova. În pauza mare îşi desfăceau tacticos pacheţelul, în vreme ce noi îi pândeam din bănci cu neliniştea unor animale flămânde. Nu știusem ce‑i foamea până să ajung la liceul silvic, unde mă trimiseseră ai mei, să mă fac pădurar. Tot cu gândul la foame. Când oi veni la tine, facem căprioară la proțap și bem o sticlă de vin, își imagina tata viitorul sătul al familiei noastre. N-a mai apucat, săracul, a murit de frig în iarna cumplită care a urmat.

Foamea mi‑a dat întâlnire din prima zi de liceu, în camera de internat cu şase paturi, unde fusesem repartizat după controlul medical. Un pedagog îmi verificase bagajele și-mi confiscase aparatul de radio la care obișnuiam să ascult Cenaclul Flacăra. După ce‑am făcut cunoştinţă cu băieţii şi mi‑am aranjat lucrurile, m‑am băgat sub plapumă, am început să plâng şi mi s‑a făcut foame.

Când îi aud pe unii că vorbesc de foame spirituală, mă simt foarte prost, ca şi cum aş fi ratat o experienţă fundamentală. N‑am trăit‑o niciodată. Am umblat toată viaţa cu sufletul plin, dar n‑aş putea spune acelaşi lucru şi despre burta mea. Nici până azi nu pot să spun „Tatăl nostru” aşa cum îl aud pe la unii : „pâinea noastră cea spre fiinţă”. Chiar dacă întotdeauna se găsesc teologi foarte subtili, care‑mi atrag atenţia că trebuie să cerem „pâinea spirituală”, „supra‑fiinţială”, eu zic şi cer tot „pâinea noastră cea de toate zilele”, să fiu sigur că la sfârşitul zilei nu‑mi culc copiii cu burta goală. Și dacă mă enervează vreunul dintre aceşti doctori angelici, mă uit în ochii lui şi‑l întreb: Frate, a fost vreo zi în viaţa ta în care te‑ai culcat flămând? Ei bine, eu patru ani de zile la rând nu m-am săturat niciodată.

După ce‑am bocit sub plapumă, iar seara m‑am văzut la cantină, cu o porţie de macaroane în faţă şi‑un ceai spălăcit, mi‑am dat seama că trebuia să am un plan de supraviețuire. În zilele următoare uscam la fereastră cojile de pâine rămase la masă şi le mâncam cu usturoi. Apoi m-am oferit voluntar la cantina internatului, o obligație de care băieții fugeau. În schimbul unei munci mizerabile, la sortat cartofi și spălat vase o zi întreagă, aveam dreptul să culeg din farfurii resturile care-mi păreau neatinse. În cele din urmă am înțeles de la băieții mai mari că, dacă nu voiam să mor de foame, trebuia să‑mi caut o fată.

Pentru nişte lungani veşnic înfometaţi, dragostea însemna, înainte de toate, o fată care să te pună la masă. Isprăvile noastre erotice aveau gust de pâine scoasă din cuptor. Cum venea unul de la iubita lui, sărind la miezul nopţii gardurile internatului, ne adunam în jurul său, cu ochii sticlind de invidie. Cum a fost ? Păi, cum să fie, tocmai primise pachet de‑acasă. Hai, măi, pe bune? Dacă vă spun. Și‑apoi ? Apoi a făcut tocinei cu smântână. Nu te cred, se mai îndoia câte unul. Ei, atunci nu vă mai spun nimic.

Eu însă a trebuit să mănânc pesmeţi cu usturoi până prin clasa a unsprezecea, când, mai căpătând experienţă, am reuşit să cuceresc o croitoreasă din oraş. Era cu vreo patru ani mai mare și cam șleampătă, dar în ziua când am apărut în clasă cu un sendviş uriaş, învelit frumos în şerveţel, toți băieții au înțeles că eram îndrăgostit.

Aşa era pe‑atunci. Primele noastre iubiri ne puneau la masă şi ne săturau mai întâi foamea.

Nu ne cunoaștem noi atât de bine cum ne cunoaște iubirea celor dragi

1. Te-ai gândit, m-a întrebat odată starețul Clement, că fratele cel mare, din parabola fiului risipitor, e chipul morții care se întoarce de la seceriș, disperată că-i scapă prada printre degete? De fapt, e singurul personaj cu două fețe, pentru că are de apărat o reputație, și n-ai să te miri că încă înșeală pe mulți.

Când e sluga care nu iese din cuvântul Tatălui, e simbolul Legii, care cunoaște doar ascultarea oarbă. E protector cu „averea” tatălui, nu că-i pasă de tată, ci pentru că are nevoie de granițe stabile. Nu rătăcește niciodată, pentru că n-are nicio căutare în afara lui. E sigur de el, pentru că are convingeri utile. Iubirea nu este decât o măsură a lui însuși („iată, eu”), pentru că nu poate gândi decât în propriul său eu, acolo unde are controlul. De aceea e incapabil să recunoască persoana și să intre în iubirea acesteia („și cine este aproapele meu?” –  întrebarea ar fi ridicolă, de n-ar fi expresia maximei înstrăinări la care poate ajunge eul). Tot gândind ca o slugă, purtându-se ca o slugă, iubind ca o slugă, nici despre el însuși nu mai vorbește ca despre o persoană, ca de un fiu, dar nu-l mai recunoaște nici pe fratele său (pe care nu-l numește niciodată „frate”), iar în final ne arată că nici chiar pe tatăl său nu l-a cunoscut vreodată.

Când rătăcitorul se întoarce acasă, fratele cel mare nu se mai ascunde: e chipul osândei implacabile a Legii, adică al morții. Moartea nu putea tolera primirea rătăcitorului, așa cum n-o putea ierta nici pe femeia adulteră, pentru că moartea nu se poate lepăda de sine. Ea știe doar ce spune litera ei despre rătăciți și femei adultere. Nu numai că nu poate intra la ospățul mântuitor al vițelului cel gras, dar se simte înșelată: „Mie nu mi-ai dat nici măcar un ied, să mă veselesc”. Și așa este: iubirea nu dă morții nimic din ce răscumpără ea. Dar de ce să te superi, îi răspunde tatăl. Toate ale mele sunt ale tale, după marea cădere, mai puțin vițelul cel gras și cel pentru care îl jertfesc. Pot, oare, să fac cu ale mele ce voiesc Eu?

2. În parabola fiului risipitor nu avem doar trei personaje și o morală, ci mai ales o temă a sinelui: ce anume, cine, și cum ne fac să trecem de la eul care se auto-conține, la sinele deplin, care se regăsește în relația de iubire. În legătură cu această temă se dezvoltă și cele trei povestiri arhetipale despre iubire: iubirea rătăcitoare, iubirea statornică și iubirea osândită.

E o temă predilectă a Sfintelor Scripturi, pe care o găsim de timpuriu, de exemplu, în povestea lui Avraam, pe care Scripturile îl numesc și „pribeagul”. Avram e fiul rătăcitor, care trebuie să iasă, mai întâi, din „pământul” său, pentru a ajunge la „pământul” nou, pe care i-l arată Iubirea. Abia după proba lepădării de sine (Isaac) și doar în legământul cu Iubirea statornică, el își descoperă sinele adevărat și devine Avraam, persoana deplină.

Mântuitorul însuși e un fiu risipitor cu averea Tatălui, de care se despoaie, pentru a se căuta pe sine în cel făcut după chipul Său și pentru a-l aduce acasă împreună cu El, într-o relație de iubire care sfidează Legea. Dar, mai ales, toate acele mari întâlniri din Evanghelii, care se termină cu aflarea sinelui rătăcitor, se petrec în jurul acestor trei povestiri arhetipale despre iubire, cea mai expresivă, pentru tema care ne interesează, fiind întâlnirea dintre Mântuitorul (iubirea statornică) și femeia păcătoasă (iubirea rătăcitoare), în casa lui Simon Fariseul (iubirea osândită și tipologie a fratelui cel mare).

3. În literatura universală, avem o reinterpretare magistrală a parabolei fiului risipitor în Peer Gynt a lui Ibsen, unde rolul tatălui este preluat de Solveig, iubirea statornică, singura care îl cunoaște cu adevărat pe Peer.

Ca și fiul risipitor, Peer este însă doar un eu, un ego, însă nu și un sine, de aceea o părăsește pe Solveig, în căutarea lui însuși. (Nici el nu știe prea bine ce înseamnă asta.) Dar nu ni se spune că n-ar fi iubit-o pe Solveig, așa cum nu scrie nicăieri că fiul cel mic nu-și iubea tatăl. Nici n-aveau ei cum să știe, cu adevărat, dacă iubesc sau nu, de vreme ce încă nu se cunoșteau unul pe altul ca iubire. Iubiții spun cu ușurință „te iubesc”, dar realizarea acestei iubiri vine mai târziu și doar în condițiile unei reîndrăgostiri continue, în care ei se recunosc reciproc și se reîntorc la o acasă numai a lor.

Pentru Peer urmează un șir de aventuri nefericite și de întâlniri cu personaje de la care caută cu disperare să afle cine este el însuși. E proclamat „împăratul eu-lui”, dar nici asta nu-l satisface, pentru că nimeni în lume nu-i poate spune ceva fundamental despre sine. Și e nevoie de mărturia altcuiva, de o relație personală care să spună ceva despre „el însuși”, orice altceva decât poate spune eul.

Drept pentru care, moartea îl anunță că, de vreme ce nu găsește nicio mărturie, urmează să fie topit ca un nasture defect, care n-a putut fi cusut la nicio haină. Abia în acel moment Peer își vine în sine și se întoarce la Solveig, care, ca și tatăl risipitorului, îl așteaptă în prag. Iubirea e singura care poate da mărturie despre el. Și la întrebările sale zguduitoare, „Unde-am fost eu însumi în deplinătatea eului meu? Unde eram, așa cum m-a făcut Dumnezeu?”, ea îi răspunde simplu: „În credința mea, în iubirea mea, și în nădejdea mea”. Nu ne cunoaște nimeni așa cum ne cunoaște iubirea celor dragi.

Ibsen adaugă poveștii și o subtilă exegeză teologică, făcând ca întoarcerea lui Peer la Solveig să se petreacă în ziua de Rusalii. Duhul Adevărului este singurul în care ne găsim și care poate pune capăt tuturor rătăcirilor.

4. La rândul său, fiul cel mic are nevoie să parcurgă un proces de venire în sine (de individuație, în termenii lui Jung). Dar trecerea de la eul (care se auto-conține) la sinele (care e relație de iubire) include riscul rătăcirii și necesită cunoașterea și integrarea umbrelor, dureroasă, dar singura care conduce la pocăința adevărată. Eul care se auto-conține este, de exemplu, Petru, când spune „eu n-am să mă lepăd niciodată de Tine”. Sinele regăsit după integrarea umbrei e Petru, când spune „te iubesc, Doamne”. Petru e și el un fiu risipitor, până să-și vină în sine. Era ceva în el care încă se hrănea cu roșcovele porcilor și care l-a făcut să plângă cu lacrimi amare. Ca și fiul risipitor, spune „te iubesc” abia după ce se întoarce acasă, în Galileea, acolo unde începuse iubirea.

E semnificativ pentru noi că această discuție în termeni jungieni a fost anticipată de părinții filocalici, în termeni precum înstrăinare, lepădare de sine (= ego), vederea păcatelor, discernământ, cunoașterea gândurilor, pocăință etc.

Dar și mai semnificativ este c-am ajuns să avem în biserici atât de multe „porunci” și „legi”, pentru că nu mai avem încredere în iubire. Fiul risipitor se întoarce acasă iar fratele cel mare îl așteaptă în prag.

noi, ceilalți și el (sau despre lungul drum al pământului în jurul soarelui)

„Către unii încredințați în ei înșiși că sunt drepţi, şi-i disprețuiau pe ceilalţi, a zis Iisus pilda aceasta…” (Luca 18,9). Cu acest verset, – care ne reamintește un tipar universal și mereu actual, „noi vs. ceilalți”-, începe parabola din Duminica Vameșului și a Fariseului (și pentru că este esențial, nu înțeleg de ce indicația tipiconală îl omite și ne trimite din start la vameși și farisei, ca și cum despre ei ar fi vorba, cu adevărat).

1. Reamintesc (pentru că am mai scris asta în Jurnal) că secvența „către unii încredințați în ei înșiși că sunt drepţi” (prόs tinas toùs pepoithόtas eph’ heautoĩs) este tradusă greșit în Biblia sinodală: „către unii care se credeau drepți”. E vorba însă despre cei, literal, „încredințați în ei înșiși” că sunt drepți (și mă bucur că noua traducere de la Vatoped recuperează pronumele de întărire, foarte important aici).

Nu e deloc același lucru. A te crede drept înaintea lui Dumnezeu e infatuare, prostie, mândrie, cum vreți, dar, a fi „încredințat” în tine însuți/ convins/ posedat de dreptatea ta, e însăși uzurparea locului lui Dumnezeu, unică sursă a Dreptății și Judecător al ei.

A te crede drept e o prostie ingenuă, a fi încredințat că ești sursa dreptății e pericol public și se termină cu crime. Pe unul care se crede drept nu-l ia nimeni în serios, dar pe câți nu i-au convins, și cu ce consecințe catastrofale, azi și de-a lungul istoriei, cei posedați „în ei înșiși” de dreptatea lor.

De altfel, tot așa începe și istoria crimei. Cain (primul născut) era încredințat, în virtutea preeminenței sale, că jertfele lui trebuiau primite, nu ale fratelui său. Știm ce-a urmat. Și cele mai multe crime, începând de atunci, n-au avut ca mobil, în ultimă instanță, nici setea de putere, nici dorința de îmbogățire sau răzbunarea, ci îndreptățirea/ încredințarea criminalului în dreptatea sa. Raskolnikov se simte îndreptățit, în numele unei dreptăți sociale, a „cauzei omenirii”, spune el, să o ucidă pe bătrâna cămătăreasă, care trăia din amaneturile unor amărâți. În fiecare criminal e îndreptățirea de sine a unui mic Raskolnikov nepocăit. Infernul e plin nu de păcătoși, ci de cei care se îndreptățesc mereu în păcatele lor.

2. Dacă fariseul n-ar fi făcut decât să se încredințeze în sine, la fel de strâmb s-ar fi întors acasă. Dar el își adaugă păcate, pronunțându-se și despre „nedreptățile” aproapelui, pentru că acesta e modul în care ne arătăm cel mai des încredințarea în dreptatea noastră: acuzând nedreptatea celuilalt.

Pentru asta, repet, nu trebuie să ne credem drepți: e de-ajuns să fim convinși că avem unele merite, fapte bune, un statut, sau doar justificări, pe care ceilalți, desigur, nu le au. În biserici, mai ales, e plin de farisei, pentru că formalismul religios e una dintre sursele principale ale încredințării de sine, așa cum era și pentru fariseu, dar mai ales pentru că e foarte ușor să-i judecăm pe ceilalți, doar pentru că venim duminica la biserică, ținem și noi câteva zile de post, mai zicem un „Doamne ajută”, mai un „ferească Dumnezeu”, și gata convingerea că suntem însăși dreptatea și, mai ales, judecătorul nedreptății celorlalți: de exemplu, eu merg duminica la biserică, nu ca ceilalți, care ies în oraș; sau, eu postesc, nu ca ceilalți care fac grătare în săptămâna mare; sau, eu sunt ortodox, nu ca ceilalți, catolici, pocăiți etc.

Până unde poate merge fariseismul? Până la îndreptățirea în noi a unui lucru rău, pe care-l condamnăm, altfel, în aproapele nostru (observa Sapolsky, în Behave): „Da, lucrul acesta e foarte rău, dar am să-ți explic de ce nu e rău, dacă-l fac eu”. De exemplu: „Da, e foarte rău să ucizi un om, dar am să-ți explic de ce e bine când o facem noi (în numele legii, în legitimă apărare, în războaie etc.).” E de-ajuns să ne găsim niște îndreptățiri bine argumentate, ca să fim încredințați de orice.

3. Să lăsăm însă deoparte încredințările strâmbe. Dar de ce să nu ne încredințăm în noi înșine că suntem drepți, dacă faptele noastre sunt, totuși, bune și drepte?

Nu de fapte trebuie să ne îndoim, ci de semnificația lor. Faptele bune nu reprezintă niciun merit, nu ne aduc nicio îndreptățire specială, ele sunt absolut normale, dar tocmai de aceea sunt la fel de necesare, pentru că, pur și simplu, sunt măsura omului firesc. E de bun simț să fii bun, așa cum e de bun simț să te speli pe dinți, să faci duș, să mănânci sănătos. Faptele bune sunt ele înseși recompensa faptelor bune. Dar asta s-a tot spus.

Nu e niciun merit să fii bun, cinstit, politicos, credincios etc., și să nu așteptăm nicio recunoștință pentru asta. Nu ne este nimeni dator pentru că trăim ca oameni firești, și nu suntem răi, nesimțiți, lacomi etc. Nu e nicio virtute să fii credincios și să te străduiești a trăi după învățăturile credinței tale. Nu i-am făcut nicio favoare lui Dumnezeu.

Dacă ne mândrim cu așa ceva, aceasta este „slavă deșartă”, adică o laudă goală de orice conținut meritoriu, pentru că firescul nu se poate lăuda cu el însuși. Pământul nu se poate lăuda că e pământ. „Am făcut ceea ce eram datori să facem…” (Luca 17,10). Smerenia este fapta firească în care nu e nicio părere de sine.

4. Atunci, de ce să ne mai străduim să facem fapte bune, dacă nu ne putem lăuda/ încredința cu ele că suntem drepți? Avem și aici cuvânt, tot dintre primele învățături pe care le primește omul căzut.

Cain, spuneam mai sus, se simțea nedreptățit că Domnul nu „căutase” spre jertfele sale. Dar Domnul îl învață că faptele bune n-au nevoie de nicio recunoștință: „Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină?” (Facerea 4,7; în alte traduceri: „oare n-o să fie primit?”, sau „oare nu este înălțare?”; cuvântul este foarte dificil în context).

Faptele bune, așadar, sunt bune pentru că ne „înseninează fața”, adică ne-o luminează, sau chiar ne „veselesc”, după altă încercare de interpretare a termenului. Luminare, veselire, primire, înălțare, – cât efort semantic în aceste cuvinte, care ne trimit însă la un sens mai adânc decât răspândirea bunei dispoziții printre oameni (că doar nu asta era preocuparea lui Dumnezeu), anume: luminarea, veselirea, primirea și înălțarea duhovnicească la care ne conduc faptele bune. Semnificația lor e firească, după cum spuneam, dar lucrarea lor în noi este duhovnicească. Faptele bune, pe măsură ce devin virtuți, conduc la înălțarea firii umane din firesc în duhovnicesc, la primirea harului, la îndumnezeirea omului prin har: „Cine ne va arăta cele bune? Însemnatu-s-a [înălțatu-s-a – în textul ebraic] peste noi lumina feței Tale, Doamne, dat-ai veselie în inima mea” (Ps. 4, unde vv. 3-5 trimit la Cain și Abel).

Să iubești pe aproapele e fapta omului firesc, dar să mori din această iubire este a omului duhovnicesc. Să aperi dreptatea, să spui adevărul, sunt fapte bune ale omului firesc. Dar să te lași prigonit pentru ele, este virtutea omului duhovnicesc. A te ruga, a posti sunt firești, dar a avea rugăciunea inimii și lepădarea de sine sunt virtuți duhovnicești. Etc.

Abia atunci când sunt făcute cu această conștiință simplă, firească, fără încredințarea că ele în sine ne fac drepți, fără așteptarea unei răsplăți, faptele devin luminoase, până la a străluci în ele lumina lui Dumnezeu, spre slava Sa, nu spre lauda noastră în ele („ca văzând faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”, Matei 5,16). Altfel însă, spune Sfântul Isidor Pelusiotul, „de nu este cu gândul smerit, apoi și faptele cele luminoase se întunecă, și cele mari se micșorează”.

6. Să-l lăsăm însă, în parabola aceasta, pe cel mai puțin încredințat în sine de dreptatea sa, să ne spună el însuși ce anume l-a făcut „mai îndreptat” înaintea lui Dumnezeu. Și poate ne spune și ce este dreptatea lui Dumnezeu.

„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (hilàsthetí mi). Și aici o să fie, iarăși, o mare uimire, dacă ne uităm în textul evangheliei. Pentru că vameșul nu spune chiar „miluiește-mă”, „fii milostiv” (eléisón me), ci hilàsthetí mi, cu un verb, hilàskomai, care înseamnă „a ispăși”, „a răscumpăra prin jertfă” și care trimite, obligatoriu, la o jertfă de ispășire. E același cuvânt pe care-l folosește Pavel în Romani 3,25, „Hristos… ispășire, hilastérion”.

Așadar, în cuvintele evangheliei, vameșul nu cere doar mila lui Dumnezeu, ci, mai mult, simțindu-se lipsit/ neîncredințat în sine de orice ar putea oferi el ca ispășire pentru păcatele sale, cere însuși Domnului să fie jertfa sa de ispășire: „Dumnezeule, ispășește mie”.

Și odată cu pocăința și cu încredințarea, nu în sine, ci în jertfa răscumpărătoare, se întoarce „îndreptat” la casa sa și la fel de mare teolog ca Pavel: „Îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus, pe Care Dumnezeu L-a rânduit ispăşire (hilastérion)…”. Iubirea e dreptatea lui Dumnezeu.

7. Evanghelia nu ne mai spune ce s-a întâmplat cu vameșul, dar noi simțim că, odată cu pocăința, cu smerenia firească și lepădarea de sine, el intră în viața duhovnicească și începe să crească, pentru că, în omul duhovnicesc, „credința lucrează împreună cu faptele sale” (Iacob 2,22).

Nu vreau să mai intru în dezbaterea teologică despre „îndreptățire”, dar sunt sigur că niciun protestant nu crede într-o credință care nu arată faptele ei, așa cum niciun ortodox conștient nu se încredințează în faptele credinței mai mult decât în jertfa răscumpărătoare a lui Hristos. Dar nici jertfa singură nu ne mântuiește de moarte, dacă n-avem iubire, nici iubirea singură n-ar învinge moartea, dacă moartea n-ar fi murit în Hristos.

Pentru că, până la urmă, nu despre legi și dreptate, ci despre iubire și moarte e vorba de la începutul lumii, despre căderea din iubire și lungul drum al iubitului care se întoarce la singura iubire care îl știe.