La duminica demonizaților din Gadara. Din nou despre „ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”

Evanghelia demonizaților din Gadara de atunci (și din toate Gadarele lumii, până la sfârșitul ei) are și mai multe sensuri, în lumina cuvintelor Sfântului Siluan Athonitul: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”. Un alt mare sfânt, părintele Sofronie de la Essex (pomenit vineri), le-a făcut cunoscute lumii întregi, pornind din Occident, într-un moment când lumea veche, trecută deja prin iadul celor două războaie mondiale și legiunile lor de demoni, părea că-și pierduse sufletul pentru totdeauna.

Dar cuvintele Sfântului Siluan erau o profeție pentru cele ce abia aveau să vină și pe care le trăim azi. Îmi amintesc de personajul lui Bergman (din „Winter Light”) care își pierde mințile și se sinucide atunci când află că chinezii fabricaseră bomba atomică. Dacă ar fi cunoscut cuvintele lui Siluan, poate n-ar fi deznădăjduit (apropo, în biblioteca lui Bergman, din casa de pe Insula Faro, se găsesc și cărțile părintelui Sofronie).

Cuvinte profetice, ziceam, mai ales pentru neamul acesta nou al unei lumi a cărei descompunere umană începută în secolul trecut ia chipurile, între multe altele, războiului șocant de extincție din Palestina și imbecilizării în masă prin intermediul mediei sociale.

Lumea începe să semene tot mai mult cu o Gadara în care este foarte greu să nu-ți pierzi mințile. Dar până acolo e mai ușoară pierderea sufletului, odată cu pierderea lui Dumnezeu. E tot mai greu de crezut că această lume, în care Dumnezeu pare a nu mai răspunde niciunui strigăt de pe cruce, mai este guvernată de vreo providență, că mai are un sens eshatologic și că mai poate fi mântuită. Omul obișnuit nu poate suporta un asemenea iad al deznădejdii și atunci, ori se aruncă în mare, odată cu turma de porci, ca pescarul lui Bergman, ori își caută scăparea, de unul singur, în  hedonism, consumerism, indiferență, egoism, conspiraționism, sectarism etc.

Și tocmai pentru această lume a noastră s-a făcut cuvântul profetic al Sfântului Siluan. Nu este salvare individuală din acest iad, decât odată cu pierderea sufletului. E un iad, da, dar mântuirea este a ține mintea ta în acest iad și a nu deznădăjdui. Oricum, nu încerca nicio formă de escapism și de ignorare a aproapelui, pentru că, „cine vrea să-și scape sufletul, îl va pierde”. „Și acum, acestea trei rămân: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Corinteni 13.13).

La Matei sunt doi demonizați, dar în versiunile de la Marcu și Luca, unul singur. Când acesta, vindecat, vrea să-l urmeze pe Hristos și să părăsească locul de iad din care tocmai fusese scos, Domnul îi cere să rămână și să-l mărturisească acolo pe Dumnezeu. Greu de înțeles cuvânt! Îi cere să rămână chiar în locul care avea să-i aducă aminte de iadul din care-l eliberase, acolo unde demonii continuau să bântuie după scalda lor temporară în mare. Dar, din toate Gadarele lumii, nu ne putem salva „mai înainte de vreme”. Până atunci, ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui.

Ce a făcut o preoteasă și n-a făcut Sfântul Sinod: cazul fostului episcop de Huși (2)

Acum un an, am cunoscut un foarte tânăr preot din Huși, de unde și eu sunt de loc. Apucase să-l prindă pe fostul episcop doar vreun an sau doi. Din fericire, nu s-au intersectat prea mult. Îmi povestea că, după izbucnirea scandalului de la episcopie, în vara lui 2017, mulți preoți se fereau să mai poarte reverenda prin oraș. Pur și simplu, în acele zile oamenii îi scuipau pe stradă.

Părintele de care spun venea de la un parastas, cu reverenda pe el. Un bărbat a început să-l înjure, „pedofililor!”, „homosexualilor”, „’ tu-vă biserica mamei voastre de hoți”, urmărindu-l până la intrarea în bloc și încercând chiar să-l lovească. Ajuns în casă, tremurând, abia a avut putere să-i povestească soției, care urmărise scena pe geam, ce i se întâmplase pe drum.

Într-o clipă, aceasta s-a năpustit afară. Individul nu plecase, avea chef de scandal și se adunaseră oameni în jurul său. Eu sunt soția sa, l-a înfruntat ea. Cum îți permiți să-l insulți pe soțul meu? Cum îți permiți să vorbești așa de biserica noastră? E soțul meu, avem familie, copii, ne cunoaște toată lumea din parohie. N-am făcut nimic rău. De ce înjuri Biserica? Sunt atâția preoți buni și cinstiți în Biserică, poate unul din ei te-a botezat și pe tine. Episcopul o să fie judecat, împreună cu toți cei vinovați de ce s-a întâmplat la seminar. Cei vinovați o să răspundă în fața legii și a Bisericii. Dar tu, cum îți permiți să ne insulți? Uimit de curajul preotesei, omul a mormăit o scuză și a dispărut imediat.

Pentru onoarea Bisericii și a soțului ei preot, o preoteasă a avut curajul să înfrunte singură ura și disprețul străzii. Un Sinod întreg n-a avut curajul să-și confrunte propriul său episcop, inventând în spatele ușilor închise o așa-zisă „caterisire prin retragere”. Așa ceva nu există în Statutul BOR. Peste 10 ani de abuzuri îngrozitoare ale unui episcop, semnalate și cunoscute până la cel mai înalt nivel, cu consecințe nu doar asupra victimelor sale directe (dosarul penal are câteva mii de pagini), ci asupra unei eparhii și a unei Biserici întregi, se încheie, astfel, fără niciun proces canonic în consistoriu, fără asumarea răspunderilor, fără măsuri reparatorii și, mai ales, fără identificarea problemelor grave din interiorul Bisericii, ca un astfel de caz să nu se mai repete.

Sinodalitatea implică și co-responsabilitate: cazul fostului episcop de Huși (1)

Nu există în tot dreptul canonic prevederea că retragerea din funcție a unui episcop (demisia) este echivalentă cu caterisirea acestuia. Nici n-avea cum, din fericire. O asemenea măsură ar fi fost nu doar abuzivă și necanonică, dar la fel de contrară bunului-simț ca, de exemplu, retragerea de bună-voie a unui general la rangul de soldat. Un asemenea general dezertor ar fi degradat pe loc, în fața unității. Nu și-a dat singur gradul preoțesc sau militar, deci n-are cum să și-l ia singur, prin demisie. L-a primit odată cu o responsabilitate publică majoră, de care trebuie să dea socoteală tot public (și reamintesc că un episcop nu are doar cea mai înaltă slujire în Biserică, dar este asimilat și unui demnitar al statului român).

Dar nici măcar în statutul Bisericii nu există vreo mențiune despre echivalarea demisiei/ retragerii unui episcop cu caterisirea sa. Conform Statutului BOR încă în vigoare (art. 134, alin. 5), „Cererea ierarhilor de retragere din funcție pentru binele Bisericii se aprobă de Sfântul Sinod, cu stabilirea condițiilor privind domiciliul și sprijinul financiar necesar”. Niciun cuvânt așadar despre caterisirea automată a unui episcop care se retrage din funcție. Ceea ce s-a întâmplat și în cazul Onilă, retras din slujirea de episcop al Hușilor, „pentru pacea şi binele Bisericii” și tratat ulterior ca „episcop retras”, atât în comunicatele Bisericii, cât și din punct de vedere statutar, prin punerea la dispoziție a „domiciliului și sprijinului financiar necesar”.

Așadar, până la cazul Onilă (iunie 2017), nu exista nici în Statutul Bisericii (versiunea 2020 din Monitorul Oficial), nici în ultimul „Regulament al instanțelor de judecată ale BOR” (2015), vreo mențiune privind asimilarea demisiei unui episcop cu caterisirea.

În cazul abaterilor unui ierarh, procedura statutară era (este!) trimiterea acestuia în judecata Consistoriului Arhieresc Prim, cu recurs la Consistoriul Arhieresc Ultim, a cărui hotărâre este supusă, în ultimă instanță, aprobării Sfântului Sinod. Cum fostul episcop al Hușilor n-a fost trimis în judecata Consistoriului Arhieresc, Sfântul Sinod, în ultima sa ședință, nu putea aproba o hotărâre statutară de caterisire a fostului episcop.

Mai nou însă aflăm, dintr-un comunicat de presă al Patriarhiei, că, „din punct de vedere statutar, cererea de retragere din slujire este echivalentă cu caterisirea” și că, în prezent, „Cornel Onilă este un ierarh caterisit, cu statut eclesial de monah”. Dacă, între timp, după demisia fostului episcop al Hușilor, s-a produs vreo modificare a Statului sau a regulamentelor bisericești, în sensul asimilării demisiei sale unei caterisiri, aceasta s-a făcut fără a fi comunicată, la vremea respectivă, credincioșilor și publicului larg. Oricum, din punct de vedere legal, ea nu poate avea efect retroactiv, iar din punct de vedere moral, ce altceva ar putea trece ea în ochii tuturor, inclusiv ai victimelor din acest caz, decât o rușinoasă complicitate și fugă de răspundere. Sinodalitatea implică și co-responsabilitate.

Cu alte cuvinte, un episcop se poate retrage din eparhie, poate demisiona din toate funcțiile sale, poate pleca la mânăstire pe viață, dar nu se poate auto-caterisi. Orice caterisire a unui ierarh trebuie judecată și pronunțată în mod sinodal, iar concluziile aduse la cunoștința pleromei bisericești, pentru că privește integritatea dogmatică, morală și funcțională a întregului corp al Bisericii. Ce avem de învățat, pe cine am rănit, cum ne-a afectat pe toți, cum se poate repara greșeala, care este pocăința, ce avem de schimbat?

Nu e vorba, deci, de păcatul personal al unui ierarh (pentru aceasta există spovedania), și nu culpabilizarea sa este urmărită în procesul de caterisire, ci felul în care comportamentul acestuia a afectat credința, încrederea, stabilitatea și funcționarea întregii Biserici.

De altfel, însăși Patriarhia Română anunța, în urma ședinței Sfântului Sinod din 18 august 2017, cu privire la cel pe care-l numea încă „Preasfinţitul Părinte Episcop Corneliu”, începerea unui „proces canonic bisericesc [care] poate dura mai multe luni”. Este deci obligația Patriarhiei și dreptul pleromei bisericești de a fi informată, astăzi, nu despre o retragere a fostului episcop, nu despre o auto-caterisire prin demisie, ci despre cum a decurs acest „proces canonic”, ce probleme au fost identificate, ce responsabilități, mai ales în raportarea și oprirea abuzurilor din eparhie, ce soluții au fost adoptate, la nivel sinodal, pentru prevenirea repetării unui caz similar.

După o situație de abuzuri îngrozitoare întinse pe mai bine de 10 ani, semnalate la toate nivelurile și care implică responsabilități colective eparhiale și sinodale, niciun Sinod responsabil pe lumea asta și cealaltă nu-i poate spune episcopului vinovat, nici veni în fața Bisericii întregi, cu un mesaj de felul: „Am luat act că vă auto-caterisiți din funcția de episcop, de mâine sunteți simplu monah penitent”.

(Va urma: despre responsabilități, efecte, victime, mai ales foarte multe victime)