Am mai scris despre asta și altădată, dar reiau, pentru că în fiecare an apar la galerie spirite perspicace care ne atrag atenția că nu se spune „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, ci în Templu, și că, oricum, nu e un eveniment istoric, ci o invenție pioasă din secolul al doilea. Cum de nu ne-am dat seama?
Dar pentru Părinții Bisericii, care ne-au învățat cum să citim Scripturile, toate personajele, recuzita și evenimentele Vechiului Testament, dincolo de istoricitatea lor, nu erau decât profeții și prefigurări ale lui Hristos, Bisericii sale și mântuirii noastre. Ale unei Biserici nu istorice, nu instituționale, ci ale „Bisericii dintâi, cea creată înaintea soarelui și a lunii” (Sfântul Clement Romanul).
Pentru noi, așadar, „pomul vieții” este prefigurarea crucii, arca lui Noe, prefigurarea Bisericii, Melchisedec, a preoției, mielul pascal, prefigurarea jertfei lui Hristos, și așa mai departe, ca să dau doar câteva exemple, dintre cele mai cunoscute. Aceste prefigurări (întemeiate lingvistic până la detalii și coerente teologic de la prima la ultima pagină a Cărții) l-au condus pe Sfântul Pavel la interpretarea lor alegorică, trecând cititorul Scripturilor de la vârsta de lapte a Templului la „hrana cea tare pentru cei desăvârșiți” a Bisericii.
Revenind la sărbătoarea de azi, între aceste prefigurări, celebrate exegetic, imnografic și liturgic, un loc de seamă l-a ocupat dintotdeauna chivotul Legii ca prefigurare a Fecioarei Maria (mai ales că, în limba Septuagintei, „chivot”, κιβωτός, era un feminin), de la Hipolit al Romei la Sfântul Ioan Damaschinul. Chivotul care purta tablele Legii este prefigurarea chivotului mistic al Bisericii, Fecioara, care se pregătește să poarte Cuvântul lui Dumnezeu în pântecele ei. Chivotul era împăcarea cu Dumnezeu (legământul), desăvârșită în Hristos și jertfa Sa. Sau, cu cuvintele Sfântului Mitropolit Anthony Bloom: toată nădejdea Vechiului Testament în chivotul său prefigura nădejdea în Maica Domnului.
Așadar, în pofida tradiției consemnate de Protoevanghelia lui Iacob, și în ciuda preoților care fac fixații istoriciste în predicile lor, este irelevant dacă Fecioara Maria a fost sau nu primită la Templul din Ierusalim, la vârsta de 3 ani. Din punct de vedere teologic, sensul sărbătorii de azi este prefigurarea Maicii Domnului ca purtătoare a Cuvântului, după imaginea chivotului purtător al cuvintelor lui Dumnezeu (tablele Legii).
Sărbătoarea de azi, a Intrării Maicii Domnului în Biserică (numele ei corect, iar nu „în Templu”), este o sărbătoare a exegezei biblice și a unui typos mistic. Nu e pusă ca să celebreze un eveniment istoric, ci profeția din Vechiul Testament: Feciora-Chivot. Nu vă opriți la „litera care ucide”, mergeți la „duhul care face viu”. Citeam, în Vechiul Testament, chivot, dar era Fecioară. Citeam tablele Legii, dar era Cuvântul-Hristos. Citeam Templu, dar era Biserica. Citeam aducerea chivotului la Templu, dar era intrarea Fecioarei în Biserica cea veșnică. Citeam despre marea sărbătoare, dar ea prefigura sărbătoarea deplină de azi, nu bucuria nedeplină a lui David și Solomon.
Episoadele cu aducerea chivotului la Ierusalim și depunerea („intrarea”) sa în Templu sunt modelul după care tradiția bisericească a celebrat imnografic sărbătorile Maicii Domnului, precum cea a Intrării în Biserică sau a Adormirii. Fecioara-Chivot este și una dintre temele predilecte ale iconografiei creștine. O regăsim de la pictura renascentistă până la fresca Mănăstirii Sucevița.
Încă o dată, „vălul lui Moise”, cum spune tot Pavel, „s-a desființat prin Hristos” (2Corinteni 3,14), și aceasta este semnificația sărbătorii anistorice de astăzi, în jurul căreia tradiția a consemnat (nu inventat) și un episod istoric, în care suntem liberi să credem sau nu. Nu e o dogmă. Ieșirea din realitate, cum spunea Vasile Băncilă în „Duhul sărbătorii”, este o invitație la intrarea într-o realitate și mai adâncă.
Toate sărbătorile Bisericii sunt în mod esențial anistorice, pentru că nu celebrează evenimente istorice, ci vestesc Împărăția lui Dumnezeu care „s-a apropiat” de noi. Dacă sărbătorile ar aniversa evenimente istorice, semnificația lor ar fi contextuală, limitată și s-ar sfârși odată cu lumea. Dacă Răstignirea ar trimite doar la o zi precisă din luna Nisan, atunci Liturghia n-ar mai fi decât o reconstituire istorică.
Desigur, cele mai multe dintre sărbători amintesc și evenimentele istorice care le-au instituit, totuși nu le sărbătorim data, locul și împrejurările, ci actualitatea lor în veșnicie, sau cum spunea undeva Mircea Eliade: transfigurarea lor în hierofanie. „Astăzi este începutul mântuirii noastre” (la Bunavestire), „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște” (la Nașterea Domnului), „Arătatu-Te-ai astăzi lumii, Doamne” (la Bobotează), „Acum întâmpinându-Te ne-ai mântuit pe noi” (la Întâmpinarea Domnului) etc.
Cultul Bisericii nu este în mod necesar o arhivă în care căutăm dovezi și date istorice. De aceea, și rigoarea științifică lipsește adesea din celebrarea unei sărbători (datele calendaristice sunt doar pure convenții), așa cum lipsește din iconografie și imnografie, nu din disprețuirea adevărului istoric, ci pentru că ceea ce urmăresc ele este „transfigurarea evenimentului” și transmiterea mesajului duhovnicesc. Sfântul Gheorghe omorând balaurul este un episod care nu în adevărul istoric trebuie căutat, ci în adevărul duhovnicesc: el chiar s-a luptat și a învins „balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana” (Apoc 12,9). Așa cum intrarea Fecioarei în Biserică nu la Templu trebuie căutată, cu adevărat, ci la Nazaret, odată cu cuvântul „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”.
„Împodobită de nuntă se arată astăzi Biserica, frumoasă cămară, primind în ea cămara cea însuflețită a lui Dumnezeu” (din Acatistul Intrării Maicii Domnului în Biserică).
JURNAℓ SCOȚIAN 