Un copac pentru aproapele (la Duminica vameșului Zaheu)

Personajul acesta din vechiul Ierihon este descris de Luca (19,1-10) în două cuvinte: „mai-marele vameșilor” și „bogat”. Altfel spus, un fel de agent fiscal, în slujba romanilor, a cărui avere provenea din abuzuri și nedreptăți flagrante. Mai ales ca „trădători”, vameșii erau în mod special urâți și disprețuiți de evrei.

Evanghelia ne spune, totuși, că acest personaj odios dorea și el „să vadă cine este Iisus”. Chiar și cei mai păcătoși oameni vor să vadă, măcar o dată în viață, cine este Iisus. Dar, o dată ce L-a cunoscut pe Iisus, Zaheu s-a pocăit de toate relele și l-a primit „cu bucurie” în casa sa. Pocăința este bucurie și comuniune cu Hristos. Nu fixație depresivă în regretele trecutului, ci cățărare cu toată puterea deasupra căderilor.

Curiozitatea lui Zaheu o trăiesc și azi tot felul de oameni buni din jurul nostru, care, până la un punct, vor „să vadă cine este Iisus”. Pot fi chiar prietenii, colegii de muncă, sau familia, copiii noștri etc. În general, oameni în căutarea unei întâlniri spirituale, care să le aducă sens, bucurie și ieșirea din depresiile cotidiene.

Dar e adevărat că și ei sunt sătui de farisei și de limba lor de lemn, de formalismul religios și de predici moralizatoare. Și atunci, ca și Zaheu, caută să vadă pe viu „cine este Iisus”, iar primul loc în care Îl caută suntem noi, cei care ne aflăm deja în Biserică. E de presupus, – nu-i așa?, – nu doar că-L cunoaștem, dar și că trăim după învățătura Sa.

În felul său, fiecare dintre noi este răspunzător de întâlnirea aproapelui cu Dumnezeu. De suma acestor întâlniri în viața unui om depinde dacă Dumnezeu este slăvit sau hulit între oameni, iubit sau urât, prezent sau absent.

Așa cum Evanghelia spune că Zaheu nu-L putea vedea pe Iisus „din cauza mulțimilor” (simbol al superstiției și obtuzității duhovnicești) și pentru că era „mic de statură” (mic duhovnicește), trebuie să ne întrebăm dacă frații noștri mai mici sunt în stare să-L mai vadă pe Iisus în noi și în bisericile noastre.

Nu cumva obturăm, cu îmbulzeala noastră gălăgioasă, tot spațiul fizic și duhovnicesc al delicatei treceri printre noi a Mântuitorului? Nu-i asurzim pe frați, cu certitudinile noastre stridente? Mai mărturisește altceva formalismul nostru sistemic, decât superstiții și gândire magică? Mai convingem pe cineva că îndumnezeirea omului este posibilă? Mai luminează lumina lui Hristos, mai mult decât lucirile de tinichea, care îi împodobesc bisericile? După atâta fățărnicie pe care o demonstrăm, mai suntem, nu credincioși, ci măcar credibili?

Dacă între mulțimile de la Ierihon n-ar fi fost niciun copac în care să se urce, bietul Zaheu ar fi ratat întâlnirea cu Mesia. Vai de locurile în care nu mai sunt copaci în care să se cațere cei care vor să-l vadă pe Hristos.

Copacul sub care se oprește Hristos (și care îl salvează pe Zaheu din mijlocul mulțimii) este chiar iubirea. Numai iubirea este cea care face trecerea creștinismului de la o religie a mulțimilor la o cunoaștere personală a lui Hristos. Orice act de iubire creștină este o ridicare a aproapelui la vederea lui Dumnezeu.

O asistentă medicală din biserică îmi povestea că se afla, într-o zi, la capul unui om foarte bolnav. Îl îngrijea cu multă răbdare și bunătate, încurajându-l și vorbindu-i cu blândețe. Și la un moment dat, el a întrebat-o, cu lacrimi în ochi: „Doamna asistentă, de ce aveți atâta grijă de mine? Sunteți cumva pocăită?”.
Desigur, înțelegem cu toții ce-a vrut să spună omul acela, dar e trist că primul cuvânt care i-a venit în minte pentru a numi credința unui om n-a fost nici „creștin”, nici „ortodox”, nici măcar „credincios”. Ce spune asta despre noi, dacă iubirea aproapelui a ajuns să stârnească uimirea unui frate?

Însă bolnavul acela s-a putut cățăra într-un copac, pentru a-L vedea pe Dumnezeu, măcar pentru ultima oară în viața sa.
De fiecare dată, un gest de iubire, un cuvânt bun, un zâmbet, un fir de ceapă dat de pomană, cum spunea Dostoievski, poate fi de-ajuns pentru ca cineva să se înalțe pe el până la vederea lui Dumnezeu.

De la toți se așteaptă să fim, dacă nu un copac, măcar o creangă pe care să se înalțe aproapele, pentru a-L vedea cu ochii săi pe Hristos în mijlocul nostru. Să nu fim însă acel copac în care, căutând Hristos și negăsind niciun rod, s-a uscat peste noapte.

Altfel, toți avem nevoie de un copac în care să ne suim, din când în când, ca să avem de unde coborî, smeriți, bucuroși, întorși la pocăință și la comuniunea cu Hristos.

o etică mafiotă

A-ți apăra public un prieten sau un coleg, a-i mărturisi calitățile când toți ceilalți îi enumeră păcatele, a-ți pune sufletul pentru el, nu doar când e la pușcărie, ci de-ar fi chiar și-n fundul iadului, e un gest de iubire evanghelică.

Dar când, în numele unui pronume colectiv, înaintea căruia îndrăznești să-ți adaugi crucea:

– enumeri calitățile „fratelui” cu scopul de a-i marginaliza crimele și responsabilitatea, ba încă și cu speranța „să-și reia activitatea”, din care a fost condamnat după zece ani de abuzuri sexuale,

– când n-ai avut un singur cuvânt pentru suferințele victimelor, dar deplângi „linșajul mediatic” la care a fost supus abuzatorul,

– când faci o virtute din loialitatea față de organizație („ascultarea și supunerea”) și te îngrijorează scandalul mai mult decât ascunderea adevărului,

nu e doar dovada unei grave lipse de discernământ, ci de-a dreptul o etică mafiotă, în cadrul unei subculturi organizaționale, adesea paralelă sau chiar contrară propriilor ei statute și regulamente.

(Reamintesc că nici până la ora aceasta fostul episcop de Huși n-a trecut printr-un proces canonic de cercetare și de caterisire, iar retragerea sa nu este echivalentă cu caterisirea, conform Statutului și regulamentelor BOR.)

Scopul minunii și deturnarea ei

Capitolul 17 din Luca trebuie citit integral, pentru a descoperi în el nu atât o minune (vindecarea celor zece leproși), cât chemarea noastră la euharistie (mulțumire) și viață duhovnicească. E o creștere graduală, ca o micro-istorie a mântuirii omului, încă din primele versete:

de la avertismente în contra păcatului și smintirii aproapelui (vv. 1-2), 

la chemarea la pocăință și iertare (vv. 3-4), 

prin credință, slujire și mulțumire/ euharistie (vv. 5-18), 

până la restaurarea în comuniune și vederea Împărăției (vv. 19-37). 

Undeva la mijlocul acestei adevărate scări duhovnicești e imaginea samariteanului care, vindecat, răscumpărat, se întoarce „slăvind” pe Dumnezeu și „mulțumind Lui” (eucharistōn). O parabolă a Euharistiei, localizată „în drum spre Ierusalim” (însă spre cel ceresc), la granițele dintre „Galileile” binecuvântărilor și „Samariile” păcatelor noastre, unde mila lui Dumnezeu se întâlnește cu suferința omului. Minunea este spațiul de întâlnire a omului cu Dumnezeu, de aceea este încă un loc de graniță.

Miracolul adevărat nu este vindecare celor zece, ci restaurarea în comuniune a celor care „stăteau departe”, descompuși, damnați. Ca în poemul lui Trakl: „Chircite, furişate, zboară rele / Pe la răscruci diformele plămade, / O, umbre triste lângă ziduri grele!”.

Or exact acesta este și miracolul care se petrece în Liturghia euharistică dintre zidurile grele ale bisericii: venim ca niște osândiți, despărțiți prin păcate de comuniunea cu Dumnezeu și aproapele, îl chemăm de departe, „Doamne miluiește”, ne arătăm Preotului lepra care ne descompune și, vindecați, redobândim restaurarea ca oameni deplini și primirea în Sfânta Comuniune. 

Euharistia este, astfel, nu doar mulțumire și slavă, nu doar o continuă întoarcere a celui vindecat la Doctorul trupurilor și sufletelor, ci mai ales o întoarcere continuă la viața împreună cu El. Și cel care se întoarce mereu nu mai are nevoie să știe unde și când va veni împărăția lui Dumnezeu, pentru că deja „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul” său (v. 21).

Scopul minunii nu este deci restaurarea fizică în sine (asta ar fi profund nedrept față de toți infirmii lumii), ci restaurarea duhovnicească a omului, în legătura sa cu Dumnezeu și cu aproapele său. De aceea, în Evanghelii, cei vindecați nu mai vor să se despartă de Hristos. Și asta trebuie să spunem și celui care cere minuni. Ne vom ruga pentru o minune, dar nu este de ajuns să citești șapte acatiste, sau să lași șapte pomelnice, sau să mergi la șapte sfinte masluri, ci e nevoie de ceva cu mult mai mult: să-ți dorești cu totul viața duhovnicească și însăși îndumnezeirea ta. Minunile care nu conduc la cunoașterea lui Dumnezeu și la îndumnezeirea omului, sunt minuni deturnate, ca și minunea vindecării celor nouă, care nu s-au mai întors la euharistie și viață duhovnicească.

Și mulți preoți sunt tentați să-și facă o biserică din cei nouă, decât să-și bată capul cu catehizarea celui de-al zecelea. Tentația minunii este mare. I-a cerut-o diavolul și lui Hristos, când i-a spus să prefacă pietrele în pâini: „Nu te întoarce la ei cu mâinile goale, du-te cu o minune ca aceasta, și te vor urma toți”.

O biserică a minunilor deturnate este cultivată tot mai mult sub ochii noștri, în dauna uneia a catehezei, euharistiei și vieții duhovnicești. Există o adevărată piață a miracolului, cu o ofertă supra-dimensionată, care să stimuleze cererea, de la rețete pentru obținut minuni, literatură cu minuni, show-uri cu minuni („Lumina de la Ierusalim”), până la promisiuni de minuni strecurate abil în titluri bisericești, reclame subtile, care întrețin tensiunea așteptării miracolului.

Am observat și la nivelul episcopilor (chiar și printre cei care cred în minuni), o încurajare a minunismului în parohii, nu doar pentru că oamenii „se vor arăta preoților” dimpreună cu toate cele cuvenite Bisericii, dar uneori dintr-o convingere pastorală că minunile sunt cele care îl apropie cel mai mult pe om de Dumnezeu. Pericopa de azi ne arată nu doar contrariul, ci că în 90% din cazuri lucrurile nu stau așa. Dar, e adevărat, minunile aduc faimă, putere și bani. În realitate, ca mijloc de cateheză și de încurajare a vieții duhovnicești, minunea e chiar opusă Evangheliei (unde se cere adesea ascunderea ei), pentru că așteptarea și căutarea individualistă, egoistă, cel mai adesea ca scop în sine, nu conduc nici la cunoașterea lui Dumnezeu, nici la efortul iubirii aproapelui.

„Ceilalți nouă unde sunt?” e o mustrare care se adresează celor ce lipsesc de la euharistie, dar mai ales o răspundere pentru toți cei ce suntem prezenți astăzi în biserici.

De ce e mare aghiasma mare

Aghiasma mare, dincolo de basme lumești și închipuiri băbești, nu este altceva decât amintirea păcatelor noastre, pe care Hristos le ia asupra sa, la botezul din Iordan. De aceea o bem la Bobotează, ca să ne amintim atât de sfântul botez prin care se iartă păcatele, cât și de Răstignirea Domnului, prin care ele au fost răscumpărate. Apa pocăinței este pregătirea Răstignirii. Boboteaza este vestirea Paștilor.

Fiecare picătură de aghiasmă e memoria unui păcat răscumpărat din apele unui potop universal, care se revarsă simbolic în apele Iordanului. Toate apele curg spre Iordan până la sfârșitul lumii și se întorc înapoi răscumpărate. Boboteaza este și o nouă Facere, iar cuvântul ei este: „Pocăiți-vă”. Abia acum a văzut Dumnezeu că este bine.

De aceea e sfântă și mare aghiasma, pentru că amintește de pocăința care ne pregătește pentru euharistie. „Cel ce bea nedreptatea ca pe apă” e chemat acum să bea pocăința ca pe apă. E o metaforă, desigur, dar ce ucide litera, duhul face viu. Trebuie doar un pic de exegeză. Altfel, omul știe bine ce sunt setea și apa. Și masa împărăției e o metaforă, dar nu și foamea. Aprindem o lumânare în biserică, dar căutăm Lumina. Metafora religioasă e trupul de împrumut al duhului care se dăruiește simțurilor noastre. Și apa care spală picioarele aproapelui e o metaforă (și Hristos așteaptă de la această spălare mai mult decât ritualul din Joia Mare). Scriptura are încredere în cititorii ei chiar și când beau aghiasmă mare.

***

Prima arătare a Sfintei Treimi a fost la Facerea lumii: Tatăl a zis, Cuvântul a făcut, Duhul s-a purtat peste apele creației. Dar nu s-a petrecut sub ochii oamenilor, ci o știm din revelația lui Moise.

A doua arătare a Treimii a fost la stejarul de la Mamvri (Facerea 18), în cele trei persoane pe care le întâmpină Avraam, dar și aceasta a fost „ca prin oglindă, ca în ghicitură”.

A treia, a fost în Fecioara Maria, care a primit în trupul ei puterea Celui Preaînalt, coborârea Duhului Sfânt și zămislirea Fiului (Luca 1,35), dar a fost o arătare în taină, pe care n-a cunoscut-o decât Maica Domnului.

Iar prima arătare limpede a Sfintei Treimi, sub ochii tuturor, a fost la botezul Domnului. Dumnezeu Se arată acolo unde se mărturisesc păcatele. Arătarea Sa reactualizată mereu este Liturghia „spre iertarea păcatelor”. Între rugăciunile de la Sfânta Liturghie este și una în care cerem: „Învrednicește-ne să ne împărtășim cu cuget curat, cu cereștile și înfricoșătoarele Tale Taine ale acestei sfinte și duhovnicești mese…”. Dar cine poate spune că are „cuget curat”, înaintea Sfintelor Taine? M-am întrebat mereu ce este acest „cuget curat”, până când starețul Clement mi-a zis: „Pocăința este singurul cuget curat al omului”.

*

Până la urmă, prima Facere n-a mers bine deloc. Ea s-a făcut omului potop și „mormânt aşternut cu apă”, cum spune Sfântul Ioan Damaschinul, în Canonul Bobotezei. De aceea, Însuși Hristos vine acum să mântuiască Facerea lumii: prin venirea Sa, se desparte iarăși lumina de întuneric (Matei 4,16), se apropie Împărăția cerurilor, apele sunt resfințite, dar, de-acum înainte, vor îneca numai păcatele, nu și păcătosul, pentru că în ele S-a coborât Mântuitorul lumii.

*

„Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1,29). Păcatele sunt răscumpărate („ridicate”) de jertfa Mielului, nu sunt iertate, așa, dintr-un condei, sau trecute cu vederea, în virtutea unei bunăvoințe divine care închide ochii și se face că n-a văzut, n-a auzit. Păcatele sunt toate răscumpărate cu sângele răstignirii și, în felul acesta, orice iertare de pe lumea asta este o iertare în Hristos (Efeseni 4,32), așa cum orice iubire este de la El.

*

„Marea a văzut şi a fugit; Iordanul s-a întors înapoi” (Psalmul 113, 3). Poate că atunci s-a întors la propriu, dar semnificația acestor schimbări de curs este astăzi spirituală, nu hidrodinamică. Ne spune Cosma Monahul, în slujba zilei: „Când cu arătarea Ta ai luminat toate, atunci marea cea sărată a necredinţei a fugit, iar Iordanul, cel ce curgea în jos, s-a întors ridicându-ne pe noi la cer”. Marea necredinței curge în noi, Iordanul pocăinței ne poartă în contra curentului ei.

Așa că, cei care tot pândesc la Iordan curgerea lui înapoi și momentul celei mai bune fotografii ar trebui să caute mai degrabă în ei înșiși curgerea sa spre cer. Și să-și spele rufele fără grijă în aceste zile.