Hristos n-a venit să ne caute în hotarele noastre, ci în afara lor. A făcut-o El și la propriu, dincolo de hotarele geografice, dar mai ales ne-a chemat să-l întâlnim dincolo de multele noastre hotare interioare care ne cuprind și ne țin captivi, și între care omul e disperat să-și caute calea, adevărul și viața cu toate ale sale. Toată căutarea lui Hristos s-ar putea cuprinde în aceste cuvinte: Dumnezeu iese din hotarele Sale pentru a se întâlni cu acela care, și el, iese din hotarele sale.
Un mare savant în neuroștiințe și filosof al proceselor cerebrale, Iain McGilchrist, ajunge și el la aceeași imagine despre religie, în termenii săi: emisfera stângă, orientată spre sine, egoistă și protectoare, e responsabilă de hotarele sigure în care ne fixăm convingerile, certitudinile utile, prejudecățile, tot ceea ce se poate ține sub control, în timp ce emisfera dreaptă, mai adaptată la ce vine din afară, reprezintă ieșirea din granițe, din limite, dispusă să asculte „ceea ce nu se așteaptă să audă”.
Cu toții suntem, toate generațiile, chiar și cele ale Bisericii, atât din perspectiva credinței, dar și a felului în care ne gândim la viața noastră, un fel de „neamuri” chemate întruna să caute „lumina spre descoperire”, lumina revelației. Iar descoperirea cea mai mare este să aflăm, iară și iară, că ceea ce căutăm în noi se află, de fapt, în afara noastră (în El).
Nu religia este izvorul „religiozității” (sunt iarăși dator lui Iain McGilchrist pentru această sugestie, pe care o dezvolt, uimit de potrivirile cu viața duhovnicească), ci, dimpotrivă, ceea ce religia n-a putut codifica sub formă de dogme și legi, lăsând pe seama unei „mișcări a inimii” credința și cunoașterea lui Dumnezeu. Mama cananeeancă n-avea nicio cunoaștere a lui Hristos în termeni religioși, și totuși ea a auzit de la El ceea ce n-a auzit niciunul dintre apostoli: „mare este credința ta”.
În toată Predica de pe Munte, Mântuitorul nu amintește „credința” nici măcar o singură dată. Nu spune nicăieri „fericiți cei credincioși”, în felul în care înțelegem noi credința dogmatică, în schimb revine mereu la mișcările inimii care se aruncă înaintea lui Dumnezeu: pocăința, smerenia, mila, iertarea, simplitatea etc. Acestora le opune mișcările inimii contrare vieții duhovnicești: mândria, ura, fărădelegile, lăcomia, răzbunarea, judecata etc.
Cine se ia în serios că l-a cuprins pe Hristos cu argumentele „credinței”, e ca și cum și-ar închipui că a prins vântul, doar pentru că l-a simțit o clipă trecându-i printre degete. „Dar vântul suflă unde voiește”, iar „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre”.
Când spune „Eu sunt calea, adevărul și viața”, ne avertizează, de fapt, că acestea se află în afara noastră, în El însuși, nu în granițele pe care le tragem în jurul certitudinilor noastre. Nu sunt ceea ce ne închipuim noi despre cale, adevăr și viață, în termeni de necesitate, certitudine și interes imediat (cu ce te ajută, la ce bun, ce obții etc.). Fiind însă ele în afara mea, în El, rămân neschimbabile, iar eu trebuie doar să-mi amintesc asta dacă mă schimb, sau îmi pierd credința, sau trec printr-o dispoziție mai proastă, sau rătăcesc.
Numai așa, în această așezare corectă a lucrurilor, cel care pierde totul într-o zi, sau se pierde pe sine, are puterea să se regăsească, să se caute acolo unde s-a pus în mod fundamental spre păstrare, „să fie aflat”, așa, ca fiul risipitor.
Psihologia cognitiv-comportamentală numește „cogniții” aceste așezări (credințe, convingeri, experiențe, reflecții etc.) ale lucrurilor în adâncul omului, la care coborând, dacă sunt cele bune, cel căzut se poate ridica din nou, cu gânduri și puteri noi. Dar (și la asta nu ne mai poate răspunde psihologia), tocmai pentru că ne cunoaștem foarte bine, ce „bine” autonom poate fi în noi, ce pace cu noi înșine și cu lumea, ce „bun” mai independent de dispozițiile noastre trecătoare, decât cel unul Bun și Evanghelia Sa. Dacă îl află cineva în altă parte, foarte bine, să trăiască după el.
De fiecare dată când ni se pare că ne-am găsit sufletul, trebuie să ne abandonăm imediat, fără milă, pentru a-l putea regăsi în El: „Cine și-a găsit (ho heurṓn) sufletul îl va pierde, iar cine își pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi”(Matei 10,39, traducerea sinodală este aici greșită, „cine ține la sufletul lui…”).
Așa cum, în fizică (e o observație notată de părintele Steinhardt în „Jurnalul fericirii”!), din interiorul unui sistem închis nu putem face observații asupra sistemului, tot astfel sensul vieții e în afara a ce putem gândi noi despre sens, puterea adevărului e în afara părerii noastre despre adevăr, resursele iubirii sunt în Iubirea însăși, „ce rotește sori și stele”, bucuria netrecătoare e în Cel care a spus „Bucurați-vă”, salvarea celor dragi e în El, – toate, la distanță de o mișcare a inimii către El. O singură mișcare, dincolo de hotarele noastre raționale și dogmatice, dar cât de puțini sunt cei care lasă inimii această mișcare.
Vezi și: ”Duminica unei mame cananeence” https://ioanflorin.wordpress.com/2023/01/28/duminica-unei-mame-cananeence/
JURNAℓ SCOȚIAN 