Fotoliu rezervat. Leonard Bacica. Iarna dinlăuntru

Jurnalul scoțian ia o scurtă pauză, în care invită la cuvînt Jurnalul londonez al lui Leonard Bacica:

 

Iarna dinlăuntru

Când am fost la mănastirea Duminica Sfinților Români, în decembrie 2010, unul din cerșetorii din poarta bisericii mi-a spus că l-a rugat pe popă să-l lase să doarmă în biserică. „Te-aș lăsa”, a zis că i-a răspuns popa, „dar asta nu-i casa mea, e casa lui Dumnezeu.” Destul de corect, mi-am spus.

Săptămâna trecută, când am fost pe Charing Cross, m-am oprit și într-o biserică de pe Picadilly Lane. St. James’ Church, biserică anglicană, operă a omniprezentului Sir Christopher Wren. Ca toate bisericile centrale din Londra, și asta are o istorie foarte bogată. Am îndrăznit să intru doar după ce am fost invitat, și atunci doar cu sfială. Ca în biserică, deh. Omul care m-a invitat (și care mătura înăuntru) avea chef de vorbă. Așa că a început să mă descoasă despre România, în timp ce eu încercam să scot de la el cât mai multe povești despre biserică. La un moment dat, vorbind despre concepția lui politică de centru-stânga, care am impresia că predomină în rândul englezilor, mi-a spus că nu e corect ca unii oameni să aibă foarte mulți bani în timp ce oameni „ca ăștia” există. Când a spus „oameni ca ăștia”, mi-a aratat homelessii care dormeau pe băncile bisericii. Nu-i observasem până atunci. Când am ieșit, m-am uitat bine la ei. Erau 6 oameni, dormea fiecare pe câte o bancă. Unul dintre ei avea și un câine. Cred că și biserica aia tot casa lui Dumnezeu era, doar că Dumnezeul lor o fi mai ospitalier..

textul complet, la http://bantonbhuttu.blogspot.com/2012/02/iarna-dinlauntru.html.

Jurnal scoțian. 9 februarie. Blugii lui Emanuel și sfîrșitul civilizațiilor

Mi-am încasat zilele trecute o oală de lături în cap, din alea de-ale noastre, aduse din țară cu avionul, că doar nu pot lipsi din bagajul niciunui mitocan român care trece Canalul. Vorba lui conu’ Leonida: Să te ferească Dumnezeu de furia poporului! Un confrate vigilent și iute nevoie mare s-a enervat pe mine, pentru că, într-o postare mai veche din Jurnal, am îndrăznit să spun că tineretul român, la terminarea liceului, este dezorientat și lipsit de șanse. Nu sînt patriot, care va să zică, m-am vîndut scoțienilor, voiesc dezbinarea neamului, mă-nțelegi, iar colac peste pupăză, mi-o trîntește sicofantul, lumea vorbește că vin în blugi la sfînta biserică.

Cu ultima, chiar mi-a zis-o bine de tot. Adevărul e că umblu în blugi de cînd mă știu. Acum, să nu vă închipuiți că la biserică merg în blugi. La biserică merg cu reverenda preoțească, dar e drept că sub haina neagră port uneori blugi, fără să mă fi gîndit (pînă acum) că se uită cineva sub fusta mea.

Ultima dată cînd s-a luat cineva de blugii mei a fost în liceu, pe vremea comunismului, cînd blugii, se știe bine, erau simbolul capitalismului depravat. Stăteam la internat și pedagogul de serviciu mi-a controlat vestiarul, mi-a găsit blugii și i-a tăiat cu foarfecele. Tata a vrut să-l bată cînd a auzit. Iar eu a trebuit să aștept încă vreo trei ani și o revoluție ca să-mi cumpăr a doua pereche de blugi adevărați. Dar de admonestări tot nu am scăpat niciodată. Doar nu ai de gînd să vii în blugi, îmi spunea mama, privindu-mă în pragul ușii, cînd aveam de mers într-o vizită mai aleasă. Tu nu ai alți pantaloni, mă lua la rost și soția, cum să te duci la examen în blugi?

Și uite-așa îmbătrînesc cu blugii pe mine fără să-mi vină mintea la cap. Tot gîndindu-mă eu la blugi după povestea de zilele trecute, mi-am amintit din una-n alta de blugii lui Emanuel.

Abia venisem în parohie și nu cunoșteam lumea. Eram parohul unui sat mic, pierdut pe un deal la marginea județului. Trei zile pe săptămînă locuiam în sat, într-o căsuță dată de niște creștini inimoși, care se mutaseră de dragul meu într-o atenansă în fundul curții. Într-o seară, pe întuneric, mi-a bătut cineva la ușă. Dau în cerdac peste un puști zgribulit, care îmi spune săru’mîna și îmi întinde o pungă.

– V-a trimis mama ceva de mîncare.

Mă uit la ciubotele lui de șapte poște și mă bușește rîsul. Hai în casă, zic. Cum te cheamă?

– Emanuel.

– Și ce bunătăți mi-ai adus?

– Fasole cu murături.

– Mmm… Bucate îngerești!

Cît scot borcanele și le așez pe plita fierbinte, îl văd cu coada ochiului cum se zgîiește la computerul meu de pe masă.

– E un calculator, zic. Ai mai văzut?

Clatină din cap, fără să-l scape din priviri.

– Uite, îi arăt pagina deschisă, poți să scrii la el sau să faci tot felul de chestii. Iar aici, poți să pui discuri cu muzică.

– E american? face el, cu răsuflarea tăiată de emoție.

– Nu e chiar american, zic, da’ americanii l-au inventat.

– Și ăsta ce e?

– Ăsta se cheamă mouse, adică șoarece pe englezește. Îl mișc de colo-colo, uite-așa, și mișcarea mea se vede pe ecran. Pot să și desenez cu el.

Puștiul e uluit.

– Și ăsta e tot american?

– Tot american.

Împinge ușor mouse-ul și începe să rîdă cînd vede săgeata alunecînd pe monitor. Apoi lasă calculatorul și se întoarce spre mine cu un aer preocupat.

– Părinte, da’ dumneavoastră ați fost în America?

– N-am fost, e cam departe.

– Da’ oameni americani ați văzut vreodată?

– Cred că am văzut, zîmbesc eu, dar să știi că sînt oameni obișnuiți.

Ezită cîteva secunde, apoi mă privește țintă și se pregătește să mă facă praf:

– Dar știți că eu am acasă blugi americani?

– Serios? mă prefac eu. Da’ de unde ai tu blugi americani?

Rîde, bucuros că m-a surprins.

– De la moșu’ Vasile. Mi i-a adus de la Iași.

– Așa, deci… De asta mă tragi tu de limbă despre America. Ei bine, înseamnă că ai niște pantaloni pe cinste.

Mă aprobă din cap, apoi pare că-și aduce aminte de ceva.

– Părinte, nu-i așa că America e cea mai tare țară din lume?

– Cea mai tare? Cred că da, așa se spune.

– Părinte, da’ nu-i așa că nu e bine să fii cea mai tare țară din lume?

Trebuie să recunosc că întrebarea m-a luat pe nepregătite. Băiatul vorbea serios, ochișorii lui mă sfredeleau.

– Da’ de ce să nu fie bine? întreb eu mirat.

– Păi nu era Babilonul cea mai tare țară din lume? se aprinde el. Și uite-așa s-a ales praful de el, mătură băiatul cu mîna prin aer.

– Da’ de unde știi tu ce s-a întîmplat cu Babilonul?

– Mi-a citit mama din Cartea lui Daniel.

Am rămas cu gura căscată. Într-un sat de la capătul lumii, un băiat se juca de-a Toynbee și sfîrșitul civilizațiilor. Cea mai tare civilizație se pregătea să iasă din istorie, pe urmele Babilonului, lăsîndu-i ca amintire tînărului ei profet suprema dovadă a strălucirii sale materiale: o pereche de blugi.

Pînă la urmă trebuie să recunosc că mi-a prins bine preacinstita săpuneală încasată deunăzi. Dacă un băiețel în blugi e atît de necruțător cu istoria, uitasem cît de periculoși pot fi blugii pentru mîntuirea neamului atunci cînd îi poartă un preot.

Doi hoți și-un popă

Lui Florin Lăzărescu, fratele meu, care într-o vreme mă tot întreba ce mai scrie în Biblie

Pe un ger de crapă pietrele, un preot așteaptă o ocazie, într-o răscruce la marginea unui sat. Își tot trece gentuța de pe un umăr pe altul, tropăie în loc, să-și dezmorțească picioarele, își freacă brațele, își suflă în pumni. Din cînd în cînd se oprește, își șterge ochii și privește nemișcat în lungul drumului, poate apare ceva. Stă de două ceasuri. E a treia zi de Crăciun, după-amiază, trec rar mașini. Unde mai pui că drumurile sînt înzăpezite. Cîte unul l-ar lua, dar, după semnele pe care le face, ori n-are loc, ori merge pe-aproape, în satul vecin.

Din senin se ivește un gip negru, cu farurile aprinse, spulberînd zăpada sub roți. Părintele dă să ridice mîna, dar se răzgîndește. Ce gip de pe lumea asta ar culege de pe drum un popă înghețat, a treia zi de Crăciun? Dar uite că se înșală. Gipul încetinește și oprește sub nasul său. Prin geamurile fumurii nu se vede nimic, dar portiera din spate se deschide de-o palmă și cineva dinăuntru răcnește:

          – Hai, popo, că îngheață mașina!

Jurnal scoțian. 2 februarie. Munci și visuri

Cînd e vreo sărbătoare și slujim Liturghia în timpul săptămînii (adică mai de dimineață, încît oamenii care se îndură și vin la slujbă să ajungă la muncă pînă la 9), trebuie să plec de acasă pe la șase și jumătate, ca să ajung într-o oră la Glasgow. Pînă la Glasgow sunt doar 30 de kilometri, pe autostradă, dar plec la 6 jumate, pentru că aşa ceva nu ştiu dacă aţi mai văzut: la şase şi jumătate, pe autostrada spre Glasgow se circulă aproape bară la bară. Bine, bară la bară în stil scoţian, adică cu 80 la oră pe prima bandă şi cu 100 pe banda a doua. Ferească Dumnezeu ca vreun adormit să calce frîna la podea! La șase și jumătate este încă întuneric, iar miile de „poziții” care gonesc una după alta apar ca un fluviu incandescent, pe care îl poți vedea pînă departe șerpuind peste dealuri. Treizeci de kilometri de mașini gonind aproape bară la bară, de la șase dimineața. Lumea se duce la muncă.

***

Azi noapte l-am visat pe Andrei Pleșu. „Azi noapte”, vorba vine, că n-am apucat decît vreo trei ceasuri de somn, dar îndeajuns pentru un vis care l-ar face invidios și pe Freud. Eram împreună cu Andrei Pleșu, într-un castel, în mijlocul unui oraș. Tocmai ce stătuserăm la masă, iar domnul Pleșu vorbea nemțește. Eu îl înțelegeam perfect, nu că aș ști germană, ci pentru că așa era visul. Din cînd în cînd ne ridicam, mergeam la fereastră și fumam pipă. Ne uitam în stradă și bîrfeam lumea: cum merge ăla, cum s-a îmbrăcat aia, mă rog, fleacuri din astea, din care numai doi oameni inteligenți se pricep să tragă concluzii. Apoi ne-am dus la culcare. Domnul Pleșu trebuia să doarmă în cealaltă aripă a castelului, pentru că așa era visul. Eu m-am oferit să-l conduc, dar pe un culoar lung și întunecos nu știu cum s-a făcut că l-am pierdut. Ca și cum ar fi rămas în urmă. M-am întors să-l caut din cameră în cameră. Am dat peste dumnealui într-o cămăruță mai retrasă, tocmai cînd își făcea cruce și termina de mormăit rugăciunea de seară. Și așa s-a terminat visul.

M-am gîndit mai întîi că e penibil să vă povestesc ce visez eu noaptea, fie ele și visuri cu Andrei Pleșu. Apoi m-am gîndit mai bine și mi-am dat seama că fiecare tablou din visul meu reflectă o latură a personalității domnului Pleșu, desigur, așa cum îmi apare mie: aristocrat, disponibil, erudit, frivol, discret și mistic la sfîrșitul unei zile. Așa că nu v-am povestit un vis, v-am făcut un portret. Dacă acum m-ar întreba cineva ce cred despre Andrei Pleșu, i-aș spune, hai să-ți povestesc ce am visat într-o noapte.

Jurnal scoțian. 1 februarie. Jurămintele se fac în mijlocul furtunii

Am stat aseară la povești cu Abiskar nepalezul, ajutorul de ospătar de la restaurantul unde lucrez. Nu erau clienți, iar eu așteptam o comandă. Și despre ce ne-am găsit și noi să vorbim? Despre bunici.

– Bunicul meu a fost șerpaș, zice Abiskar. Ai auzit de șerpa, nu? Oameni foarte puternici și curajoși. La drept vorbind, bunicul nu era chiar șerpaș, era păstor de capre, dar o făcea pe șerpașul cînd apărea vreo ocazie. Cîștiga un ban bun din treaba asta. Veneau verii lui și-l chemau: Hai că avem niște nemți de urcat. Nemții erau cei mai de treabă, așa spunea bunicul. Împărțeau mîncarea cu șerpașii, îi primeau în corturi, le dădeau și cîte-un gît de brandy. În schimb, englezii erau politicoși și nesuferiți. Aveau aere de stăpîni. La o adică, nu te puteai baza pe ei. Bunicul avea o vorbă: jurămintele se fac în mijlocul furtunii. Înțelegi? Adică degeaba ne lăudăm la gura focului. Asta poate orice om slab. Șerpașii însă urcă muntele și cînd se pornește viscolul se adună roată, se prind pe după umeri și își spun: pînă mîine vor fi șapte bărbați în vîrful muntelui sau șapte văduve în sat.

– Bunicul tău era un om deștept.

– Era păstor, ți-am spus. Al tău ce a fost?

– Bunicul meu a fost preot într-un sat. Și străbunicul meu a fost preot. Și stră-străbunicul. Toți au fost preoți.

– Înțeleg, dă din cap Abiskar. Ca un fel de varna, castă. Și ce s-a întîmplat?

– Nimic. Bunicul a murit de un cancer pe cînd eu aveam șapte ani.

Cînd să mai spun ceva, a trebuit să plec, aveam o comandă în Hurlford, iar Abiskar a rămas să dezlege de unul singur ciclul anost al reîncarnărilor în familia mea.

Jurnal scoțian. 31 ianuarie. O vorbă cu fiică-mea

N-aveam ieri ce face și, cît spălam vasele, o încerc pe fiică-mea cea mare, să văd ce-mi răspunde: ai vrea să ne întoarcem în țară? Doamne, zice ea serioasă, să știu că spăl vase în restaurant ca să am din ce trăi și eu în țară nu mă întorc. Bun, zic, dar de unde pornirea asta pe țara ta? La urma urmei, ce-ți lipsea ție în țară? Multe, face ea. Și enumeră la repezeală: Piste de bicicletă, mîncare organică, o piscină publică unde să înot cînd am chef… Bine, zic, dar astea nu sînt foarte importante, adică, vreau să spun, sînt lucruri care în timp s-ar fi putut rezolva și în țara noastră. Ba pentru mine sînt foarte importante, îmi taie ea vorba. Apoi se mai gîndește un pic și adaugă: Și școala. Ce-i cu școala? Ai avut și la Iași cîțiva profesori buni. Da, zice, am avut de-a lungul anilor cîțiva profesori buni, cum a fost domnul Zanoschi, doi-trei cel mult, dar aici, unde sînt acum, e vorba de o școală întreagă.

Chiar așa a spus, cu aerul cel mai firesc: o școală întreagă. Are ea numai 15 ani, dar a simțit foarte bine ceea ce nu înțelege ministerul educației de douăzeci de ani: că nu mai avem o școală. Avem olimpici, profesori buni, copiii dotați, dar nu mai avem o școală românească. Un absolvent de liceu în România e complet dezorientat, nu știe nici o meserie și nu are nici o șansă. În Scoția, copiii la 16-17 ani au deja o calificare și pot munci. Trei sferturi dintre colegii fetei mele nici nu vor să audă de universitate. Abia așteaptă să-și găsească o slujbă sau să aibă o mică afacere pe cont propriu. Iar sfertul care are chef să învețe, o face temeinic și are toate șansele. Și am să vă dau un mic exemplu despre ce înseamnă aceste șanse într-o școală care își ia în serios vocația. Fiică-mea de care vă povestesc e pasionată de muzică. Chiar ăsta e termenul, pasionată, nu vreau să spun că e vreun mic Mozart. În țară a făcut pian, percuție și chitară, toate în particular, desigur. Și-a dorit foarte mult să cînte măcar o dată pe scena școlii ei (Colegiul Negruzzi din Iași), dar n-a avut loc. Profesoara de muzică n-a luat-o niciodată în serios și, de altfel, nici nu o simpatiza prea mult. Aici, în Scoția, profesorul de muzică, după ce a ascultat-o în primele ore (pentru că în școală copiii studiază în mod obligatoriu un instrument), i-a propus deja să facă ore suplimentare, în cadrul programei școlare. La Crăciun a cîntat pe scena școlii, iar din ianuarie anul acesta același profesor i-a găsit un loc (de percuționist!) într-o mică orchestră filarmonică a colegiilor reunite din „județ”. La sfîrșitul lui februarie are primul concert în oraș. Nu știu dacă mai departe în viață va face sau nu muzică, probabil că nu, pentru că e mai interesată de alte subiecte, dar cel puțin nu va putea spune niciodată că școala nu i-a dat șansa. Acum înțelegeți ce a vrut să spună că-i lipsea în țară?

Jurnal scoțian. 30 ianuarie. O seară pe Insula Iona.

Un prieten din îndepărtatul Fort Augustus îmi scrie zilele trecute și îmi dă de știre că venerabilul Ignatius Bacon este în căutarea unui secretar permanent pentru viitorul centru ortodox de pe Insula Iona. Poate m-ar interesa, glumește el, și adaugă: Iona e în calea furtunilor, după cum știi. Plouă de două ori pe zi și vîntul bate în continuu, iar noaptea se întîmplă să te trezești în zgomotul valurile care se zdrobesc de stînci. Hrana e cam sumară, va trebui să te mulțumești cu porridge, brînză și cu ce mai găsești pe la localnici. (Știi să pescuiești?) În fond, tot ce-ți poate oferi o slujbă ca aceasta e să tragi ușa după tine la capătul lumii. Dincolo începe oceanul și, zice-se, ar mai fi cîteva pămînturi de descoperit.

Hm. Să-i fi părut prietenului meu că sînt pe cale să mă retrag la pensie?

Mesajul său mi-a amintit însă de primul meu drum pe Insula Iona și de o seară petrecută în compania lui Ignatius Bacon, scoțian pur sînge, descendent mai pe departe din casa regală a Stuarților, anglican convertit la Ortodoxie și ridicat apoi la rangul de citeț, adică un fel de sub-diacon al micuței capele grecești din Kilchuimen, Fort Augustus, la cîteva mile de celebrul Loch Ness.

Ignatius Bacon. Fotografie din arhiva personală

O dată pe an, Ignatius Bacon se dă peste cap și numai el știe cum reușește să adune o sumă de bani și să închirieze pentru cîteva săptămîni un cottage pe Insula Iona, o casă scoțiană tradițională, destul de spațioasă și utilată cu tot strictul necesar. Pentru următoarele două luni, casa Clachanach devine „centrul ortodox de pelerinaj și retreats”, iar bunul Ignatius Bacon oferă ospitalitate oricui îi trece pragul. În pofida vîrstei, căci are binișor peste 70, reușește să țină sub control gospodăria cu care s-a procopsit peste noapte, editează un „buletin” de activități al centrului, citește și poartă o corespondență intensă, iar  în zori și după apusul soarelui îl găsești negreșit la rugăciune, în micuța capelă a Sfîntului Oran, la cîțiva pași de casa Clachanach, citind psalmii și ceasurile, atunci cînd printre musafirii săi nu se află și preoți care să slujească Liturghia.

Cititorul care nu cunoaște nimic despre Insula Iona este poate nedumerit de ce toate aceste lucruri trebuie să se întîmplă cu Ignatius Bacon pe o insuliță din arhipelagul Hebridelor.

Iona este una dintre cele mai mici insule din grupul Hebridelor Interioare, care mărginesc coasta de vest a Scoției (cunoscătorii să mă ierte pentru aceste detalii banale). Prin anul 560, un călugăr irlandez, Columba pe numele său latinizat, a debarcat pe Iona, ca să-și ispășească în exil, printre sălbaticii picți, păcatul de a fi copiat pe furiș psaltirea maestrului său, Sfîntul Fionnan. Iona ar fi fost prima bucată de pămînt de unde bietul monah, cuprins de remușcări, nu mai putea zări țărmurile dragei sale Irlande, care-i trezeau atîtea amintiri. În scurt timp, insula a devenit centrul creștinării Scoției. Columba călătorește în lung și-n lat, vindecă bolnavii, potolește furtunile, se luptă cu monstrul din Loch Ness, dar mai ales îi vizitează pe regii clanurilor picte și le sădește în inimile lor războinice sămînța Evangheliei. La moartea sa, Scoția e creștină, iar Iona devine locul de pelerinaj al întregului Nord creștinat. În cimitirul de pe insulă, străjuit de micuța capelă a Sfîntului Oran, se găsesc astăzi mormintele a 60 de regi, scoțieni, irlandezi, norvegieni și danezi. Între acestea, și mormîntul nefericitului Macbeth, eroul tragediei shakespeariene.

Capela Sf. Oran și cimitirul vechi. © IFF

În dimineața cînd am slujit Liturghia pe altarul capelei Sfîntului Oran, la lumina lumînărilor, cînd am ajuns la pomenirea morților mi s-a pus un nod în gît: nu mi-aș fi închipuit vreodată că am să ajung să mă rog pentru odihna sufletelor a 60 de regi care-și dormeau somnul de veci sub iarbă, la cîțiva pași de mine.

Solidaritatea substantivelor colective

Nu știu cine a redactat comunicatul pe care Biroul de Presă al Patriarhiei l-a difuzat recent, sub titlul „Să fim solidari cu cei ce suferă!” (îl puteți citi aici), dar ar putea figura pe primele locuri într-o antologie a celor mai neinspirate și prost alcătuite comunicate de presă ale instituției Bisericii Ortodoxe Române. Nu mă mai miră stilul poticnit („va fi dezbătută problema cum poate contribui Biserica”), nici limba de lemn, deja consacrată în corespondența administrației ecleziastice („factor al păcii sociale”, „trebuie să sporim rugăciunea, dialogul și cooperarea”, „creștinii trebuie să cultive solidaritatea” etc.), în schimb m-au surprins planurile paralele, Biserică/ popor și noi/ ei, în care este conceput și formulat comunicatul, încă din titlu. Dar nu poporul lui Dumnezeu reprezintă, înainte de toate, Biserica văzută? Atunci, cum vine asta, „Biserica nu poate fi indiferentă față de suferința poporului”? Poate că autorii comunicatului au vrut să spună „ierarhia Bisericii”, iar în acest caz au confundat „ierarhia” cu „Biserica”. Biserica suferă în multe privințe, se vede asta la tot pasul, pe fețele oamenilor și în disperarea lor, iar faptul că ierarhia nu e „indiferentă” e binevenit.

Revoluțiile la care am visat. Un răspuns lui Vlad Mixich

Jurnalistul Vlad Mixich visează o revoluție și scrie despre ea pe hotnews.ro. Cum mă recunosc și eu în portretul „românilor inteligenți de peste hotare, care scriu texte revoltate de la distanță”, m-am simțit îndreptățit să răspund în rîndurile de mai jos interpelării tînărului jurnalist.

 

Dragă Vlad Mixich,

Știu că ai prefera, cum spui, să iau primul avion spre casă și să mă alătur „revoluției tale”, decît să-ți scriu scrisori din străinătate. Dar cum nu am de gînd să mă întorc, simt nevoia unei scurte explicații, pentru că mesajul tău generos nu trebuie ignorat, așa cum nu se face să ignori în zilele noastre nici un cuvînt al unui om cinstit.

Pe la începutul lui ’90, cînd băieții deștepți se învîrteau de-un butic sau de-un vapor, după posibilități, nu știu cine m-a convins că revoluția nu se terminase și că locul meu trebuia să fie în primele rînduri. Așa mi-am irosit vreo doi ani, cu sindicate studențești, punctul 8, Piața Universității, articole, proteste și așa mai departe. Cînd m-am trezit, pierdusem doi ani de viață, o facultate și o posibilă carieră, dar lucrul cel mai rău era că în jurul meu nu se schimbase nimic, iar țara era toată în puterea canaliilor politice, care o vor devora și vor îngropa resturile. Dar m-am trezit, zic?

Jurnal scoțian. 18 ianuarie. Fata din Glen Orrin.

În ajun de Crăciun, puțin după miezul nopții, abia ce apucasem să ies de la slujba de Christmas Eve, am primit o comandă în Glen Orrin, un cartier cochet, la marginea orașului. O fată a sunat la restaurantul indian, cerînd un meniu vegetarian: onion bhaji, orez cu scorțișoară și o cutie de Cola.

Poarta era deschisă larg, iar casa era scăldată în lumină și părea pustie, ca după o petrecere de la care tocmai plecaseră musafirii. Printre geamurile întredeschise de la etaj răzbăteau acordurile unei muzici cunoscute. Am recunoscut, uluit de coincidență, concertul de oboi al lui Alessandro Marcello, una dintre piesele pe care o ascult la nesfîrșit în orele în care alerg prin oraș de la o adresă la alta. Preț de cîteva minute am rămas pe trepte, cu mîna pe butonul soneriei și cu capul plecat, vrăjit de muzică, dar mai mult tulburat de întîmplarea extraordinară, care își alesese tocmai un asemenea loc și un asemenea moment ca să pună în scenă celebra compoziție a muzicianului venețian. Glasul unei fete a izbucnit în rîs în spatele meu.

– Ce naiba faci acolo?

Am fost cît pe ce să scap pachetul din mînă. M-am întors în direcția din care venise întrebarea și am deslușit în penumbră conturul unui scrînciob de grădină.

– Oh, mă scuzați, am bîiguit. V-am adus mîncarea. Comanda dumneavostră, miss.

În puținul timp de cînd practic meseria asta, am învățat că cel mai prudent este să i te adresezi unei femei, indiferent de aparențe, cu miss. Scrînciobul s-a mișcat și din întuneric a pășit o fată înfofolită într-o pătură groasă.

– Nu m-ai văzut? s-a oprit ea în fața mea.

Fata zîmbea și își strîngea la piept pătura, care îi atîrna dinapoi ca trena unei rochii somptuoase.

– Nu, miss. Mă pregăteam să bat la ușă.

– Și ce tot moșmondeai acolo? Trăgeai cu urechea?

Era o glumă, desigur, dar eu m-am simțit lezat, gîndindu-mă că, totuși, i-ar putea trece asta prin cap.

– Nici vorbă, miss, am răspuns răspicat. Am auzit muzica și m-am oprit un minut să ascult.

Și am arătat cu degetul spre etaj, unde oboiul își urma partitura melancolică.

– Mi se pare că e un concert venețian, am adăugat, ca să-i arăt că știu despre ce vorbesc.

– Venețian, a repetat ca un ecou. Ești italian? Se vede că ești italian, după accent.

– Nu sunt italian, vi se pare. Accentul e uneori înșelător, iar unii cred că sunt polonez.

– Dar ai fost vreodată la Veneția? a întrebat ea, cu un aer dintr-odată preocupat.

– Da, am fost odată.

– Și e adevărat ce se spune?

– Ce se spune?

– Că se scufundă puțin cîte puțin.

A fost rîndul meu să pufnesc în rîs.

– Nu știu, n-am observat.

– Dar la Paris ai fost? a continuat pe același ton.

– Am fost și la Paris.

– Și nu te-ai rătăcit? Se spune că toți englezii care ajung la Paris se rătăcesc.

A întins mîna și a luat pachetul. Pătura i-a alunecat de pe umeri și a rămas în blugi și într-un tricou cu paiete. Am vrut să o ridic, dar ea a împins-o repede cu piciorul.

– Lasă… Cît îți datorez?

– Șase cincizeci, miss.

A scotocit prin buzunare și mi-a întins o hîrtie de 20.

– Păstrează restul, te rog.

– Nu pot, am clătinat din cap. E prea mult.

– Prea mult pentru mine sau pentru tine? a rîs ea.

– Vreau să spun, prea mult pentru o comandă de șase pounds.

– Nu contează, a dat din mînă. Mîine plec la Londra.

– Da? m-am mirat eu, nu știu de ce.

Și am rămas cîteva secunde tăcuți, ca doi prieteni care și-au spus totul la sfîrșitul unei zile.

– Atunci, noapte bună, a spus ea.

– Noapte bună, miss, i-am răspuns.

M-am întors și am ieșit în stradă, iar ea a închis ușa în urma mea. Înainte de pune cheia în contact, am mai privit o dată casa cu ferestrele luminate și, trimițîndu-i discret semnul binecuvîntării, am șoptit: Îngerul călătorilor să te aibă în pază, miss.